Scriam săptămâna trecută despre surpriza pe care am trăit-o odată mutați în mirificul sat românesc, departe – credeam noi – de agitația marelui oraș. Am descoperit repede că satul suburban, ținta nostalgicilor orășeni, a transplantat cu succes toate formele de zgomot urban, ba chiar le-a înghesuit de-a valma, combinându-le și cu ce mai avea prin ogrăzi.
La motociclete însă nu m-aș fi gândit niciodată. Acum le blestem din sfert în sfert de oră, căci le aud bubuind prin fața ferestrei, câte una, câte două-trei, câte-câți vrei, mai ales în toiul nopții, când poți accelera în voie pe șoselele golite de SUV-uri, BMW-uri huruitoare, aduse la mâna a treia din Germania, betoniere, camioane grele și excavatoare.
Căci satul nostru e un rai al motocicliștilor. Totul pleacă, din câte mi-am dat seama, de la o poveste demnă de spus, chiar dacă efectele ei îmi zdruncină timpanele noapte de noapte. Aici, în sat, există o familie de motocicliști faimoși – dar nu una modernă, cum vezi prin filmele egalitariste contemporane, cu o pereche drăcoasă, un el și o ea pe câte o motocicletă Harley, ci una tradițională, ba chiar patriarhală. De patru generații bărbații acestei familii ajung sistematic campioni naționali la motociclism. Nu-i chiar puțin lucru să ai, încă din perioada interbelică, niște țărani atât de pasionați de motociclete, încât să ajungă campioni ai României și, în câteva rânduri, chiar ai Balcanilor. Și nu-i ceva tocmai obișnuit în decorul clasic al satului românesc, cu căruțe și vaci pe ulițele prăfuite. Îmi imaginez că, de exemplu, pe vremea când Moromete ăl bătrân (și ficțional) își tăia salcâmul din curte, aici, în satul unde ne-am mutat, primul campion al familiei, mânjit cu ulei până la sprâncene, își pregătea motocicleta pentru concurs lângă grajdul vacilor.
Povestea asta de succes zgândăre, evident, patriotismul local. Nu fără motiv. În consecință, satul e plin de emuli ai familiei campioane, iar motociclismul e la fel de popular ca dansurile tradiționale – și, cumva, mult mai autentic în manifestarea sa concretă. Așa cum aici a existat – și mai există – un fenomen cultural unic în România, cel al scriitorilor țărani (despre care Gabriel Țepelea a scris încă din 1943 o carte intitulată Condeierii plugari din Banat, reeditată de mai multe ori), uite că ruralul bănățean cunoaște și o categorie mai cosmopolită, cea a bikerilor țărani. Pe lângă asta, dată fiind faima familiei respective, era firesc ca aceasta să-și înființeze un atelier de reparații și tuning de motociclete, care să transforme într-o afacere onestă o pasiune de vreo șaptezeci și cinci de ani. Informal, acolo s-a constituit și un club al motocicliștilor, așa că nenumărați bikeri din Timișoara vin aici… nu chiar ca la Mecca motocicletei, dar, poate, ca la un Santiago de Compostella mai mic.
Toată istoria asta are însă și niște aspecte mai neplăcute pentru cei dornici de liniște și pace rurală. Sutele de motociclete care accelerează ziua, dar mai ales noaptea, pe străzile satului te fac să uiți de orice mândrie locală, te fac să uiți până și că te-ai mutat la sat, nu într-un oraș american. Eu, unul, îmi aduc aminte cu câtă înfiorare am văzut în anii studenției filmul lui Dennis Hopper Easy Rider, cu Jack Nicholson și Peter Fonda, și cât de tare și de copilărește m-au revoltat țărănoii care i-au omorât pe superbii bikeri ce goneau liberi pe șoselele americane. Acum, cu un pic de tristețe, ori de câte ori o țeavă de eșapament împușcă sub ferestrele mele, mă văd nevoit să empatizez puțin și cu țărănoii americani. Or fi avut și ei motivele lor acolo, în America. Iar paradoxul face că aici țăranii pe motociclete sunt cei care gonesc liberi, tineri și superbi, prin timpanele mele mic-burgheze.
Și, ca să nu scăpăm prea ușor, motocicletele interpretează doar o parte din simfonia hărmălăii pe care o ascultăm ziua și noaptea la țară. Mai sunt câteva instrumente și voci care îmi rănesc atât de persistent urechile, încât nu pot să nu mă gândesc că, uite, am îmbătrânit.