Cel puțin două dintre discurile apărute la începutul acestui sezon de toamnă sunt de natură să intereseze direct publicul larg și lumea muzicală românească, fiind vorba despre înregistrări excepționale ale opusurilor lui George Enescu.
Probabil că nu aș fi aflat atât de curând de înregistrarea excepțională a violonistei norvegiene Vilde Frang dedicată lui Bartók și Enescu, dacă un prieten nu îmi semnala videoclipul publicitar realizat la Garmisch-Partenkirchen și difuzat de compania Warner Classic la mijlocul lunii septembrie. Clipul este dedicat, în mod excepțional, Octetului în do major de George Enescu și interpreții săi nu prididesc cu elogiile la adresa maestrului.
„M-am îndrăgostit de muzica lui Enescu, trebuie să o spun“, afirmă violonistul Erik Schumann, Vilde Frang vorbește despre „ambiția creatoare fără limită, până la înălțimea norilor“ a lui Enescu, despre proiectul înregistrării Octetului ca despre unul din „visele ei de multă vreme“, „extrem de fericită să se reunească în această muzică“ în splendidul Schloss Elmau. „Rebel, cu enormă pasiune și cu multă inteligență“, spune Rosanne Philippens, susținută de talentatul violist Lawrence Power, care adaugă că a fost „șocat la auzul frumuseții, purității, de prospețimea acestui om“ [Enescu]. „Cred că a fost una dintre vocile cele mai magice ale muzicii secolului XX“, supralicitează violoncelistul de marcă Nicolas Altstaedt, iar Lawrence Power revine pentru a spune: „pentru mine este piesa unui geniu, de elogiat pentru ce a scris pentru vioară, dar și ce a adus în termeni de limbaj armonic în muzica de cameră“.
„Știm cu toții că Mendelssohn și-a compus Octetul cînd avea 16 ani. Enescu, atunci când a început această partitură și a terminat-o avea 17 ani“, notează Vilde Frang, în timp ce compară opera enesciană cu o „Simfonie fantastică pentru orchestră de coarde, care solicită o interpretare de solist din partea fiecărui instrumentist; este o imensă responsabilitate pe care o ai în fiecare mișcare și în fiecare clipă“.
Interpreții acestei versiuni sublime a Octetului, ce se înscrie, poate, printre primele trei cele mai calde și apropiate de suflet înregistrări dintr-un catalog destul de amplu, sunt violoniștii Vilde Frang, Erik Schumann (acesta dintr-o familie originară din România), Gabriel Le Magadure și Rosanne Philippens, altiștii Lawrence Power și Lily Francis, împreună cu violonceliștii Nicolas Altstaedt și Jan-Erik Gustafsson. O echipă prodigioasă de artiști tineri ce împrospătează cu impetuozitatea și lirismul lor interpretarea Octetului și îl readuc pe Enescu în actualitate grație admirației și respectului pe care i-l poartă. Nu pot decât să vă invit să ascultați discul și, în subsidiar, să vedeți videoclipul promoțional ce îl prefațează în mod atât de semnificativ (disponibil pe youtube.com/watch?v=DEJdY5z1cTV).
Vilde Frang este o apreciată violonistă norvegiană din generația anilor ’80. După studii la Oslo, unde s-a născut, a fost remarcată și promovată de Anne-Sophie Mutter și fundația acesteia. Studiile universitare le-a făcut la Hamburg, în clasa profesorului Kolja Blacher, și la Academia Kronberg sub îndrumarea prof. Ana Chumachenco. Un binevenit Premiu al Tânărului Artist acordat în 2009 de Credit Suisse a avut darul să-i impulsioneze cariera, concertând cu Filarmonica din Viena sub bagheta lui Bernard Haitink și pe scena prestigiosului Festival de la Lucerna. Atunci când este descrisă, mai toți criticii evocă excepționala ei calitate lirică.
Un lirism ce te izbește și pe acest ultim disc al ei, lansat la începutul lunii septembrie, când asculți primele acorduri ale piesei ce deschide programul, Concertul pentru vioară și orchestră Nr. 1, Sz 36 al lui Bartók. O interpretare excepțională, fără discuție, în compania Orchestrei Filarmonice a Radio France, dirijată de Mikko Franck, a unui concert în două părți, compus de Bartók în 1907, după ce se îndrăgostise de violonista Stefi Geyer. Partitura părții a doua are o notă de subsol, „Jászberényi, 28 iunie 1907“, orașul de origine al violonistei, cum semnalează Misha Donat, autorul livretului discului Warner. Relația lor, neîmplinită, se întrerupea la mijlocul lunii februarie 1908, când, fapt sugestiv, compozitorul își încheia ciclul de 14 Bagatele pentru pian, Op. 6, dând penultimei subtitlul: „Elle est morte“. Stefi Geyer, emigrată în Elveția, avea să păstreze partitura manuscrisă, concertul fiind cîntat prima dată abia după moartea ei în 1956.
*
Cel de-al doilea disc absolut remarcabil al acestui început de stagiune a apărut la casa germană Capriccio (C5346), tot în septembrie, și are în program oratoriul (în trei părți) Strigoii, compus de Enescu în 1916. O partitură reconstituită de Cornel Țăranu și orchestrată de Sabin Păuța, pe care dirijorul Gabriel Bebeșelea și-a asumat efortul de a o înregistra în decembrie 2017 la Berlin, împreună cu un grup de soliști vocali români (Alin Anca, Rodica Vica, Tiberius Simu, Bogdan Danciu) și cu Orchestra Simfonică Radio din Berlin. Discul are un supliment în încheiere, o piesă enesciană de tinerețe, Fantezia pastorală pentru orchestră mică (1899), despre care dirijorul scrie un mic eseu în livretul CD-ului Capriccio.
Tot acolo, Cornel Țăranu explică pe înțelesul tuturor soarta Strigoilor, partitură rămasă practic necunoscută publicului, apreciind cu autoritatea muzicologului respectat: „Strigoii demonstrează că Enescu era în rând cu mulți dintre distinșii săi contemporani. Tehnicile sale amintesc de Schoenberg și Bartók, în timp ce clar-obscurul post-romantic te duce cu gândul în mod vădit la Mahler“. Muzicologul notează și că Enescu „utilizează întregul text al lui Eminescu, așa că oratoriul sau poemul simfonic corespunde verbatim «libretului»“.
Schița conservată a Strigoilor, mai spune Cornel Țăranu, a fost compusă „dintr-o suflare“ la București, prima parte încheiată la 31 octombrie 1916, cea de-a doua la 7 noiembrie, iar a treia la 11 noiembrie 2016. Din nefericire, partitura a făcut parte dintre cele rătăcite în timpul Primului Război Mondial, regăsită foarte târziu și achiziționată de Romeo Drăghici, împreună cu Pièces impromptues Op. 18 (pentru pian) și cu Trioul pentru vioară, violoncel și pian.
În anii 1970-1980, ansamblul lui Cornel Țăranu, Ars Nova, cu muzicologul la pian, a interpretat o versiune pentru pian și solist. Au trebuit să treacă aproape 50 de ani ca lucrarea „completată cu mare dedicație și competență de compozitorul Sabin Păuța“ să fie finalizată și adusă în atenția lumii muzicale grație lui Gabriel Bebeșelea și soliștilor reuniți de el. Li se cuvine întregul omagiu și nu pot decât să vă invit să-i ascultați.
FOTO 1 şi 4: https://www.vildefrang.com/