Când văd că am ajuns la al treilea episod despre sursele de gălăgie de la sat, încep să mă întreb dacă n-am devenit prea pretențioși – probabil că da, de vreme ce am vrut și tihna de la țară, și confortul urban, și țârâit de greieri în curte, și canalizare lângă greierași, și lapte de la vacă naturală, și asfalt din poartă până-n orașul de alături. Dar mi-e greu să uit că în apartamentul nostru de bloc de odinioară, la trei pași de centrul Timișoarei, era mai liniște decât pe ulițele de-aici. Mai ales noaptea.
Noaptea, printre greieri, motociclete și mașini turate chiar înainte de intersecție, se mai aud, până pe la unu-două noaptea, voci sonore și fragede, de adolescenți scăpați din case. E vară, e cald și ei se adună, bieții, pe unde pot. Fac zarvă, dar nu mă supără. Îi bifez doar, ca să completez panoplia hărmălaiei, dar îi înțeleg. Și mă amuz cât pot. Cum casa noastră e la o răscruce mai ferită, dar nu departe de strada principală, aici, la colț, se adună când și când câte un grupuleț și-i mai mare hazul să-i auzi. Vorba lui Mircea Baniciu, cântându-l pe Topîrceanu care-l parodia pe Depărățeanu: „Ale satului mari fete,/ Fără ghete,/ Ies la garduri pe-nserat“. Doar că fetele au ghete de firmă, au iPhone, iar gardurile sunt ziduri de cărămidă groase pe care le reazemă, inclusiv zidul casei noastre. Stau la computer, la doi pași de fereastră, și câte o fetișcană căreia îi zăresc jumătate din cap țipă avântată peste drum, la vreo prietenă sau vreun prieten: „Da’ hai odată, băga-mi-aș p…a în gura ta!“. Ce să zic? Copii! înalț eu din umeri. Și apoi ce știe țăranul cum stă treaba cu teoriile de gen?
Din când în când, adică de câteva ori pe lună, fix la ora douăsprezece noapte se declanșează niște bubuituri care-ți opresc inima în loc o clipă. Îți vine să zici, precum conu’ Leonida, că e „revuluție“, dar – tot ca la Caragiale – nu-i deloc așa. E doar momentul aniversar al cine știe cărui localnic, ce ține un chef de pomină și vrea să marcheze momentul. Dacă ar avea pistoale, ar trage cu ele, ca ipistatul Ipingescu, dar noua modă printre cei înstăriți e să organizeze un foc de artificii ca de 4 iulie în America. Și cum satul nostru nu duce lipsă de oameni înstăriți, ba chiar dimpotrivă, avem focuri de artificii măcar de patru ori pe lună. Vara care tocmai a trecut parcă au fost mai multe, ceea ce înseamnă că țara o duce bine, cel puțin parțial. Să vă spun totuși un secret: oricât de frumoase ar fi focurile de artificii, după o vreme, când te fac să zvâcnești în scaun și simți cum se trezește toată casa, parcă ai vrea să vină o ploaie torențială atunci, pe loc, peste toate steluțele și scânteile și candelele romane, să le auzi cum fâsâie ca un chibrit aruncat în chiuvetă.
În fine, peste toate astea weekendurile, acele două zile de liniște și răgaz, sunt dedicate marilor petreceri organizate. Cum satul nostru e, practic, lipit de Timișoara, câțiva localnici au anticipat nevoia de distracție în aer liber a orășenilor și au construit aici niște complexe de agrement încăpătoare, chiar somptuoase, cu lac artificial, lebede, corturi și terase întinse pe hectare întregi. Noi stăm la vreo jumătate de kilometru de un astfel de loc, așa că aproape în fiecare vineri și sâmbătă noaptea, până spre dimineață, ascultăm muzicile care plutesc în liniștea instalată cât de cât la două-trei noaptea. Mă întreb cum se vor fi simțind cei care au casele chiar pe strada de lângă marile petreceri, de vreme ce noi, la zece ulițe distanță, ne delectăm cu cântecele și strigătele de veselie ale petrecăreților. Deși nu-i de ici, de colo nici să asculți muzică live așa, la tine-n curte. Uite, acu’ vreo câteva săptămâni l-am auzit pe însuși Guță manelistul, ce nu mai are nevoie de nici o prezentare. Săptămâna viitoare poate vine Iron Maiden.
Că așa-i la țară când vrei să nu te rupi cu totul de oraș, deci să stai cu fundul în două luntri. Păi, ce-am vrea și noi: țărani în port popular, cu cobilița în spate și opinci în picioare? Ne globalizăm, ne modernizăm, intrăm în rând cu lumea. Asta ne și doream, nu?