Știți cum era pe vremuri la țară, o femeie nu se făcea remarcată în comunitate prin faptul că purta o fustă mai înflorată decât celelalte, fiindcă toate fustele erau aproape identice, la fel ca și baticurile. Ieșeai în evidență doar dacă făceai un lucru comun de o manieră ieșită din comun.
Bunica umilea toate gospodinele din sat când venea vorba de plăcinte. Ale ei erau mereu cele mai pufoase, mai uniform rumenite și mai gustoase. Făcea mereu trei tăvi a câte opt bucăți, că atât îi permitea cuptorul, un cuptor care nu avea nimic special, la fel cum nici ingredientele pe care le folosea nu erau altele decât cele știute de secole de orice femeie din respectiva comunitate. Ei, dar sursa de foc… mda, aici era diferența.
Avea vreo doișpe ani când, jucându-se cu alți copii la cariera de lut a satului, bunica a găsit o piatră mai mult ovoidală decât sferică. Semăna cu un ou de struț cioplit din piatră, doar că nimeni nu auzise de struți. Năzbâtioși din fire și mânați de foame, gașca de prichindei a adunat niște cartofi de pe tarlaua din apropiere și i-au pus la copt într-un foc de vreascuri. Bunica a aruncat în jăratec și ciudățenia proaspăt găsită, așa, din joacă. Ce a urmat apoi, nimeni nu s-ar fi putut gândi. Piatra s-a crăpat și din ea a ieșit o drăcovenie solzuroasă, care a început să zboare, apoi s-a așezat pe umărul mamei om și a început să toarcă precum o pisică iubitoare și alintată, apoi a tușit. A tușit cum nici o altă creatură nu tușește, în sensul că a scos și niște flăcări pe gură.
Anii au trecut și flăcările au devenit tot mai puternice și mai precise, iar într-o zi, când bunica, tânără gospodină fiind, a băgat plăcintele în cuptor, poate de poftă sau poate din joacă, ciudatul ei animal a slobozit un val de dogoare direct în gura cuptorului, iar în nici două minute au apărut primele plăcinte dumnezeiesc de bune, pe care, ani de-a rândul, tot satul le-a pomenit.
Țin minte că, odată, soția primarului a rugat-o pe mamaia să vină cu creatura în vizită, ca să facă și ea plăcinte bune, dar ceva nu i-a plăcut dihaniei în comportamentul gazdei, astfel că în nici zece secunde i-a făcut cuptorul scrum, apoi a scos niște țipete horcăite, ca un fel de râs zeflemitor. Așa era ea, alintată și capricioasă.
Vorbesc la trecut, nu fiindcă cineva ar fi murit, ci din cauza faptului că diabetul nu-i permite bunicii să mai mănânce plăcinte. Uneori, când rămân fără cărbune, cei de la CET Holboca o roagă să vină cu drăcovenia, ca să mențină cazanele fierbinți. Mai face și ea mișcare.