— Boule, da’ chiar nu te uiți deloc? Ai bemeix și omori lumea, asta faci!
— Nu te-am văzut, cucoană, veneai de pe secundar. Și te rog să nu mă jignești!
Ăsta este haosul în care ne zbatem de mulți ani și, sincer, nu cred că cineva va găsi soluții pentru fluidizare. De când Primăria a amenajat sistemul de piste de bicicletă, nimeni nu se mai simte în siguranță. Mai ales dimineața, când încep elevii cursurile.
Nu pot să înțeleg de unde are lumea bani. Frate, sunt sute de mii de biciclete, iar infrastructura nu le face față, cu tot cu pasajele supraterane și sensurile unice.
De exemplu, în caz că vrei să ajungi din Valea Adâncă până în Podu Roș și pleci ca omul la ora șapte, dacă nu te dărâmă vreun nebun cu semicursiera lui tunată, îți trebuie patruzeci de minute ca popa. Eu speram ca măcar iarna, pe zăpadă și gheață, să se mai elibereze, dar ți-ai găsit! Mitocanii își pun geci groase și anvelope cu ținte. Unde mai pui că, prin frecare, plăcuțele de frână produc pilitură de ferodou, care poluează masiv. Măcar în această direcție pot spune că s-a rezolvat câte ceva, prin introducerea taxei de mediu pentru bicicletele mai vechi de doi ani.
Cel mai mult mă stresează tricicletele de la Serviciul de Ambulanță, fiindcă ocupă mai mult decât jumătate din sensul de mers și au prostul obicei să bage sirena când deja sunt foarte aproape de tine. Unde să mă dau? Dar mă dau, că nu am încotro, știu că probabil pedalează spre un accident grav, vreun biciclist inconștient care, nepurtând cască, a luat în brațe vreun boschet de măceș. Sau, mai rău, vreun teribilist începător care și-a demontat roțile ajutătoare fără să fi trecut un an și evident că s-a uitat la picioare în timpul deplasării, căzând și julindu-și un cot.
Treabă de mântuială și lipsă crasă de strategie. Privită de sus, cu drona, rețeaua de piste care, în Iași, însumează doar trei sute cincizeci și opt de kilometri, arată ca în manualul de anatomie din liceu, lecția despre sistemul venos, iar noi suntem leucocite, hematii și trombocite cu pedale, care se sufocă unele pe altele, fiindcă în mod constant i se fac noi transfuzii, inima pompează, dar creierul este limitat în a găsi rezolvări pe măsură. Prevăd o inevitabilă hemoragie.
Tot mai multe voci vorbesc despre soluții alternative, cum ar fi autoturismele. Eu, unul, nu știu ce să zic. Mă tem că, odată introduse, nu va trece mult timp până când toată lumea va avea așa ceva și tot la aglomerație în trafic se va ajunge. Plus că mă înspăimântă teribil ideea unei ambulanțe cu motor.