Lemonade, lungmetrajul de debut al Ioanei Uricaru, a intrat în 26 octombrie pe ecranele din România după ce în februarie avusese premiera mondială în secțiunea Panorama a Festivalului de la Berlin.
Autoarea, care locuiește din 2001 în SUA, unde e acum assistant professor of film and media culture la Middlebury College, statul Vermont, a studiat regia de film la UNATC, fiind colegă de an cu Cristian Mungiu, Călin Peter Netzer, Hanno Höfer, Oleg Mutu și Răzvan Mărculescu. În 2009 a semnat unul din scurtmetrajele filmului-omnibus Amintiri din Epoca de Aur, produs de Cristian Mungiu, acesta fiind și producătorul lungmetrajului de față, pe lângă Mobra Films implicându-se companii din Canada, Germania și Suedia.
E un proverb american care spune: „Atunci când viața îți dă lămâi, fă din ele limonadă“; la el trimite titlul original (Lemonade), în vreme ce titlul românesc al filmului e Luna de miere. Amândouă sunt un comentariu la povestea imigrantei din film, tânăra româncă (foarte bună Mălina Manovici), care luptă cu tenacitate să rămână în SUA atunci când i se termină contractul de asistentă medicală, dar care nu vrea să facă compromisuri. Ioana Uricaru nu descoperă apa caldă cu acest film, și nici nu-și propune. S-au făcut multe filme despre visul american și despre imigrație, dar acesta are onestitate și un mod simplu și eficient de a te face să înțelegi nu doar că în America nu umblă câinii cu covrigi în coadă, dar și că greutățile pe care le întâmpină imigranții sunt parte a jocului. Visul american presupune tocmai să treci printr-un fel de traseu inițiatic, pe care fiecare mică victorie să te facă să vrei și mai mult să reușești. (Dar de asta nu devii conștient decât atunci când ai dat la spate un hop.) Asta spune și regizoarea în interviuri, adăugând că filmul e unul personal, integrând lucruri care i s-au întâmplat ei sau unor apropiați.
Lemonade e un film realist, un bun film românesc realist, și e interesant cum sună plasat în altă geografie decât cea românească, într-un decor care pentru noi ar trebui să fie cel din filmele americane de la Hollywood, dar care e reprezentat, de fapt, de locuințe modeste, moteluri ieftine și autostrăzi unde te simți și mai depeizat. Între a te întoarce cu coada între picioare într-o Românie unde ți-ai vândut deja casa și a face tot posibilul pentru a reuși peste Ocean, eroina trebuie să facă o alegere, ceea ce va presupune și să decidă dacă își vinde sau nu sufletul. Finalul e un indiciu că și asta e parte a jocului, poate cea mai înșelătoare.
Bunătate
The Shoplifters, distins cu Palme d’or la Cannes în acest an, e un film mult mai subversiv decât ar putea părea la prima vedere. Cu umanitatea cu care Hirokazu Kore-eda își învăluie de obicei toate filmele, el înfățișează o familie japoneză contemporană care nu e de fapt una (pardon de expresie) tradițională. Povestea începe când un bărbat care se întoarce seara acasă însoțit de băiatul lui ia din stradă o fetiță. O duce acasă, soția o hrănește, bunica o drăgălește, ceilalți copii se joacă cu ea. Dar după câteva zile cei doi părinți nu se simt împăcați să ducă acea fetiță la familie, cu atât mai mult cu cât află că era bătută de ai ei. În plus, nici ea nu vrea să plece. Așa că o păstrează. În termeni legali, se numește sechestrare de persoane.
Acesta e un exemplu. Fiecare personaj are povestea lui și lucrurile nu sunt ce par a fi potrivit normelor sociale și se răstoarnă pe dedesubtul acestei atmosfere atât de calde din familia respectivă, unde se râde mult, unde nu se stă înghesuit, deși nu e loc, unde e liniște și verdeață și o curticică în care se vede frumos când plouă.
Preocupat de ideea de paternitate, de ceea ce ne dă calitatea de părinte – faptul că am conceput un copil sau iubirea și grija cu care-l creștem (precedentul Like Father, Like Son l-a făcut după ce i s-a născut primul copil), Hirokazu Kore-eda răstoarnă această poveste Zen în ultimul sfert de oră și te lasă buimac, să te gândești pe urmă singur la cât de condiționați suntem de niște grile pe care singuri le-am creat.
Subversivitatea filmului mi se pare mai importantă decât așa-zisa latură întunecată a naturii umane pe care ar scoate-o la lumină, și această subversivitate nu privește doar normele sociale, ci chiar și preceptele biblice. The Shoplifters e unul dintre cele mai umane filme pe care le-am văzut și mi-a plăcut enorm discreția cu care ne spune că e important să fim buni, că viața poate fi frumoasă în simplitatea ei atunci când nu pui în față prejudecățile, dar și că în societatea modernă e foarte greu să găsești acea simplitate și s-o izolezi ca pe o insulă de verdeață. Filmul e subversiv mai ales pentru că ne aduce aminte că iubirea e mai importantă decât orice normă, tocmai de aceea ar trebui să fie văzut de cât mai mulți și, la modul ideal, să stârnească o mică revoluție.