Nu mă părăsește senzația că anul acesta, când s-a decis oficial că e momentul să sărbătorim centenarul României, ne-am trezit că n-avem nici un chef de centenar. Sau cel puțin oficialitățile noastre nu prea au chef de el.
Sigur, marii oameni de stat ai României au alte treburi, alte griji, mai personale și mai stringente, de ce le-ar păsa de nu știu ce aniversare? Lumea e plină de aniversări, iar astea oricum vin și trec. Și-apoi, cum e doar un an aniversar, nu un an electoral, de ce și-ar bate capul să-și etaleze patriotismul fără nici un profit imediat? Un centenar azi e, mâine nu e, pe când un post de ministru, secretar de stat, senator, fie și prefect, înseamnă totuși ceva acolo, o buca’ dă pâine, o chestie pe care te poți baza. La o adică, s-ar putea încropi un concert într-o piață, ceva muzică populară, niște drapele mari întinse pe ici, pe colo și o paradă cât mai mare, cea mai mare, la Alba Iulia, pe 1 decembrie. Și gata, am făcut o sută de ani, trecem mai departe, cine vrea pensii mai mari să voteze cu noi, trăiască România Mare!
De fapt poate că nici nu e momentul să jubilăm secular. De ce să serbăm centenarul României în 2018? România exista încă dinainte, din 1859 sau din 1866 sau din 1877, depinde de perspectivă. Momentul 1918 a fost doar unul al întregirii (sau reîntregirii – zic unele istorii –, deși n-a existat anterior o Românie întregită și conștientă de identitatea ei). E la fel de adevărat însă că 1918 e un moment din istoria națională care îi poate însufleți în egală măsură pe toți românii – spre deosebire de Mica Unire sau de instaurarea regatului independent al României fără Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia.
Și totuși centenarul serbat anul acesta nu e lipsit de umbre. Dacă am sta să ne evaluăm retrospectiv parcursul ca națiune, am găsi destule motive de mâhnire și insatisfacție. România de după 1918, pe care ne-am obișnuit s-o numim România Mare, chiar era una mai mare decât cea de azi: ultima sută de ani a însemnat pentru statul român și o pierdere consistentă de teritorii. Că acea Românie era un regat, iar cea de azi e o republică poate nu contează foarte mult, dar nici nu e ceva ușor de trecut cu vederea – fiindcă abolirea monarhiei s-a făcut printr-o brutală preluare a țării de către comuniștii locali, susținuți de Uniunea Sovietică.
Mai trist e că, așa cum se obișnuiește într-un asemenea moment presupus sărbătoresc (cum fac americanii, de exemplu, când își celebrează Părinții Fondatori) nu putem evita – decât din nesimțire – să ne amintim de fondatorii acelei Românii Mari, oamenii politici, intelectualii și liderii de opinie care s-au străduit să creeze un stat național puternic. Căci, în loc să îi sărbătorim, pare mai potrivit să îi comemorăm.
Iată: Iuliu Maniu, lider politic transilvănean, artizan al Marii Uniri, arestat de comuniști, mort în 1953 în închisoarea de la Sighet; Constantin Argetoianu, fost președinte al Consiliului de Miniștri, arestat de comuniști și mort în 1952, tot la Sighet; Dinu Brătianu, lider liberal din dinastia Brătienilor, mort la Sighet, probabil în 1951; Ion Mihalache, președinte al Partidului Țărănesc, organizator al referendumului pentru unirea Basarabiei cu România din 1918, mort în 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Și așa mai departe. Cei care au supraviețuit închisorilor comuniste, ca Ilie Lazăr, Corneliu Coposu, Iuliu Hossu și câți au mai fost, au ieșit de acolo epuizați, lipsiți de orice drepturi, mutilați sufletește și trupește, iar numele lor au fost șterse din istoria oficială. Au fost, e drept, reabilitați după 1989, dar prea târziu și adesea superficial, iar unii – precum Corneliu Coposu – au avut parte de o nouă perioadă de umiliri și jigniri publice, fiind uciși în efigie (a doua oară) de aceiași politruci care au controlat țara în anii comunismului și au preluat-o cu nerușinare imediat după aceea.
Așa că înțeleg de ce nu ne prea gâdilă entuziasmul să serbăm centenarul acum, în 2018. Ba chiar mă gândesc că ar fi mai potrivit să așteptăm încă un pic – să zicem, până în 2047. Dar asta e altă discuție.