Gândindu-mă în urmă, la cele câteva seri petrecute la Festivalul Național de Teatru de la București, îmi vine să spun, asemenea lui Lucian Pintilie, că „toate amintirile strigă după mine să nu le uit“. Și nimic nu m-a marcat în mod neplăcut mai mult decât prezența firavă, de maximum 30 de spectatori, în sala de proiecție – și așa mică, din complexul de săli Gabroveni – la cele două momente de grație menite să-l omagieze pe Lucian Pintilie ca regizor de teatru și operă.
În atmosfera adesea sufocantă a anilor 1980-1981 nu avusesem idee, altfel decât din ecouri la Radio Europa Liberă, despre montările controversate, dar înnoitoare, de succes, la Paris a Raței sălbatice, piesa lui Ibsen, și la Festivalul de la Aix-en-Provence, a Flautului fermecat, opera lui Mozart. Despre filmarea celor două producții și prezentarea lor pe canalele de televiziune France 3 în 1981 și Antenne 2 în 1982 nu avusesem chiar nici o idee, la fel cum nu am știut că în arhivele Institutului Național al Audiovizualului (INA) de la Paris se păstrează aceste înregistrări.
Mi-am imaginat greșit că sala va fi plină la ambele proiecții, cea de dimineață practic anonimă, cu un episod extrem de dezagreabil legat de încurcarea fișierelor DVD-ului de către tehnician și plecarea din sală a mai tuturor spectatorilor, cea de seară precedată de un eveniment monden, un soi de parastas snob, cu lansarea ediției a doua a volumului de amintiri Bricabrac reciclat de Humanitas de editura Nemira.
Nu, nici măcar cei veniți să bea paharul cu vin nu au intrat apoi în sala de proiecție, acolo unde ar fi trebuit să fie adevărata sărbătoare și arătarea respectului pentru Pintilie. E adevărat că, la fel cum se petrecuse dimineață, proiectorul era insuficient de puternic pentru a afișa pe ecran o imagine cât de cât de calitate, că banda sonoră, nici ea restaurată, și sunetul dat la maximum au distorsionat vocile, altfel frumoase. Câte doi, câte trei, spectatorii abandonau treptat Flautul fermecat și banda urlătoare m-a făcut și pe mine să ies din sală, în cele din urmă. „Afacerea [sa] extraconjugală cu opera“ – cum o numea Lucian Pintilie – nu s-a bucurat așadar de succes. Unde or fi fost marii iubitori de operă ai Bucureștiului e greu de spus…
Cel care a adus cele două filme la București pentru a le pune la dispoziția Festivalului Național, din păcate în cópii de calitate extrem de proastă, de mică rezoluție, căpătate de la INA, a fost Serge Peyrat, cel care s-a ocupat de lumini la producțiile lui Pintilie și care – mi-a povestit el la București într-un interviu pentru Europa Liberă –, în calitate de asistent și prieten al regizorului, a finalizat unele dintre producțiile din care Lucian Pintilie s-ar fi retras într-un „act de intransigență“. „Am avut ocazia chiar să închei, uneori, câte o punere în scenă pe care el s-a simțit obligat de exigența sa să o abandoneze. Așa a fost cu un spectacol cu Bidermann și incendiatorii al lui Max Frisch, pe care nu l-a terminat, din cauza unui conflict cu actorii. Venea din România și era obișnuit să lucreze cu o companie de actori care respectau voința regizorului. Dezacordul unui actor, aici, l-a șocat în așa măsură încât i s-a deschis un ulcer în momentul în care actorul a refuzat să urmeze o indicație [nu tocmai ortodoxă, aceea de a se ridica de la masă și a urina în fundul scenei]. A spus că nu mai poate continua, că abandonează totul, iar după câteva zile de ezitări mi-a cerut să finalizez eu punerea în scenă. Am acceptat și, urmându-i sfaturile, mergeam în fiecare zi la el la spitalul unde era îngrijit și mă întorceam apoi la actori cu ideile lui. L-am cunoscut astfel foarte de îndeaproape pe Lucian, de-a lungul celor 15 ani de lucru împreună.“
Serge Peyrat mi-a povestit că situația s-a repetat aproape identic la punerea în scenă a operei Flautul fermecat, în 1982, atunci când doi dintre principalii soliști, Judith Blegen (Pamina) și Edita Gruberova (Regina Nopții) l-au părăsit, prima în mijlocul repetițiilor, ceea de-a doua după primul spectacol, unde fusese pusă să cânte o arie în spatele unei oglinzi. „Pusese condiții, din nou, deosebit de exigente, cerând ca întreaga distribuție, toți soliștii operei să fie la dispoziția sa, neîntrerupt, timp de o lună. Cererea i-a fost acceptată, dar după câteva zile una din cântărețe, care cânta Pamina, a plecat la Viena pentru un concert, fără să-l prevină. Extrem de nemulțumit, el a cerut explicații. Revenită, cântăreața și-a cerut scuze, declarându-i cât de formidabil este să lucreze cu el. Dar, după trei săptămâni, spre sfârșitul repetițiilor, a plecat din nou, pentru un alt concert. Furios, [Pintilie] a abandonat spectacolul declarând că nu îl cauționează, iar eu am fost cel care l-a terminat, urmându-i îndeaproape indicațiile scenice.“
L-am întrebat pe Serge Peyrat despre condițiile în care au fost filmate spectacolele. În cazul Raței sălbatice „nu este vorba de un film, este o captare a spectacolului jucat fără public, la cererea televiziunii [France 3] și a Théâtre de la Ville (Paris), care a acceptat; s-a filmat în condiții foarte profesioniste, dar pentru profesionistul din 1982 camerele de luat vederi nu aveau calitățile celor actuale; a fost o emisiune foarte urmărită. Piesa a fost filmată, cred, în mai, iar prezentarea ei la TV a avut loc în septembrie“.
„În cazul Flautului fermecat, trebuie să spun că Festivalul de la Aix-en-Provence are obiceiul să înregistreze toate spectacolele. Înregistrarea s-a făcut, de asemenea, la cererea televiziunii. La aceea dată, televiziunea era mult mai «rustică» decât acum; eu făcusem luminile spectacolului, iar televiziunea a trebuit să mai adauge lumină, ceea ce a înlăturat din misterul imaginat de scenograf, Radu Boruzescu, care făcuse ceva extraordinar. Îți poți da însă seama că specificul acestei puneri în scenă este foarte puternic.“
I-am cerut lui Serge Peyrat să-și spună impresiile despre relația lui Lucian Pintilie cu opera și cu dirijorii timpului. După opinia sa [eronată, fiindcă regizorul colaborase anterior cu Aurel Stroe punându-i în scenă Orestia II la Festivalul de la Avignon, în 1979]: „Flautul fermecat a fost prima sa experiență în domeniul operei. Dirijorul orchestrei era Theodor Guschlbauer, un mare specialist în Mozart, iar când Lucian [Pintilie] l-a întâlnit înainte de spectacol, amândoi s-au înțeles perfect. Guschlbauer a intrat în viziunea lui Lucian, care propunea un decor unic, o viziune foarte particulară a personajelor Tamino și Pamina, și amândoi au colaborat extrem de bine. Pintilie s-a înțeles foarte bine cu dirijorii și la Cardiff, la montările operelor Carmen și Rigoletto. Înțelegerea a fost necesară, dat fiind viziunea sa specială a montării cu decor unic, dar muzica a fost respectată până la ultima notă“.
Dincolo de formidabilul spectacol cu Rața sălbatică, despre care am cele mai mari îndoieli că ar putea fi considerat „învechit”, cum opina un vechi prieten regizor ieșean întâlnit la Festival, eșecul sărbătoririi lui Lucian Pintilie la proiecția Flautului fermecat mozartian mă duce cu gândul la chiar spusele acestuia în amintirile Bricabrac: vizionând imaginile alterate „am înțeles că nu există nici o mărturie care să fie păstrată. Că nu există nici o deosebire între o bandă video și o bucată de brânză uitată în frigider – sau pe capacul frigiderului –, că descompunerea fizică este aceeași, există o măruntă nuanță de timp“.