Fara sa cad in infantilism, am fost de fiecare data fermecat de povestea de pe ecran, rasucita ingenios si actualizata savuros, prin trimiteri mai transparente sau mai subtile la realitatea cotidiana (si culturala, in sens larg). Spre surprinderea mea, juniorul, de ani sapte, gusta in primul rind aceste aluzii, parodii, trasoare umoristice si ironice, nelasindu-se captat integral de povestea in sine. De pilda, din splendidul Chicken Little, replica lui favorita este „Darth Vader e chiar tatal lui Luke?”, intrebarea pe care un personaj le-o adreseaza imediat extraterestrilor abatuti pe Pamint. Intr-adevar: pe cine sa contezi in adeverirea acestei filiatii (dincolo de razboiul mitic dintre Sith si Jedi) daca nu pe niste tipi veniti din alta galaxie?
Revenind la Ratatouille, istoria unui soricel care se zbate sa-si afirme talentul (geniul) gastronomic, filmul trebuie neaparat vazut. Este absolut delicios, de la un capat la altul, si a nu-i aloca aproape doua ore din existenta ta ar fi o eroare impardonabila. Lumea soarecilor si lumea oamenilor, separate printr-un conflict milenar, ajung aici la o fericita conjunctie, prin convingerea adinca a lui Remy ca isi poate depasi conditia. Ca poate face mai mult decit sa fure mincare din gospodariile oamenilor sau sa scotoceasca prin gunoaiele lor. Cel ce-i intretine visul e marele bucatar parizian Auguste Gusteau, a carui deviza este „Oricine poate sa gateasca”. Cei care vor sa spulbere acest vis in curs de realizare sint – categorial – mai intii soarecii, apoi oamenii. Remy are parte insa si de obstructii ori rezistente individuale. Daca Anton Ego, temutul critic culinar, e urit de mai toti, Skinner, patronul parvenit, ne devine odios pe parcurs. El ia mitul disparutului Gusteau si il exploateaza la modul josnic-industrios. Ii foloseste imaginea simpatica pentru a vinde tot felul de semipreparate si alimente congelate, in logica globalizarii.
Pe acest front de lupta isi face aparitia noul combatant, micutul sensibil, inteligent si – inainte de toate – talentat, pentru care gatitul este o arta, la fel ca si degustarea, la fel ca si ingurgitarea. Fiindca soricelul nu se poate face vazut fara a stirni, imediat, un val de aversiune omeneasca, el se ascunde sub boneta unui tinar stingaci, dirijindu-l prin… trageri de par. Cuplul da rezultate formidabile, faima restaurantului incepe sa se refaca. Reduta inca de cucerit este rautatea: cea profesionala, a criticului Anton Ego, si cea gratuita, a unor oameni pentru care performanta culinara, arta pentru arta, nu inseamna nimic.
Finalul e memorabil. Skinner si alti ticalosi bipezi se scufunda in propria mediocritate. In schimb, temutul critic se declara infrint. Mincind un Ratatouille ca la mama lui, el vrea sa-l cunoasca pe bucatarul care a realizat o asemenea minune. Si, cunoscindu-l, nu are nici o problema in a-l numi pe soricel cel mai mare bucatar din Franta. Chiar daca, pentru asta, isi va pierde rubrica.
Artistul si criticul, triumful si recunoasterea talentului, intr-un film nemaipomenit.