1.
Am renunțat la un contract cu Vodafone.
M-au sunat o dată că să mă convingă să mai rămân la ei. Nu m-au prins, că eram la baie. Când sună data viitoare, am să o rog pe doamna de la Vodafone să tasteze 1 pentru limba română, 2, pentru limba engleză, apoi să apese pe toate tastele telefonului, până mă convinge că știe de ce sună și dacă a optat pentru serviciul corect la adevăratul Florin Lăzărescu. Apoi o să-i spun că operatorul Lăzărescu nu este momentan disponibil, o să o rog să aștepte până voi fi liber, apoi o să-i fluier Für Elise vreo juma de oră în receptor.
2.
Văd tot felul de discuții despre limita traiului decent în România și cică o familie ar avea nevoie de 6.725 de lei pentru asta. Mi se pare un calcul imposibil de făcut la general despre ce înseamnă trai decent.
Eram la mama acasă și am spart o cană. Mama era cam supărată și i-am zis ironic: „Las’ că dau eu cinci lei și-ți cumpăr una de zece ori mai faină“. O bătrână din vecini, care a asistat la scenă, m-a privit stupefiată, fără exagerare, ca pe un miliardar arogant și mi-a spus: „Florin, mamă, dar cinci lei îs bani!“.
Când eram student, limita decenței mi se părea să-mi cumpăr două kile de banane, un baton de salam de Sibiu și juma de rulou cu mușchi afumat, pe care să le mănânc singur. Când câștigam bani din scenarii de televiziune, mi se părea că limita decenței e să nu fiu nevoit să-mi cumpăr un Logan, ci orice marcă de mașină străină.
Azi limita decenței mi se pare să nu mă sperii când crește prețul benzinei cu 50 de bani sau când citesc contorul de gaz. Un prieten mi-a povestit cum se spăla pe dinți în Nepal cu robinetul deschis, iar localnicii îl priveau îngroziți, pentru că era singura sursă de apă, o pompă, pe o zonă 30 de km pătrați.
Decența asta depinde foarte mult nu doar de zonă, nu doar de fiecare persoană în parte, ci și de fiecare etapă a vieții în care se află cineva. Sau, bref, depinde enorm de filmele la care te uiți și în care visezi să trăiești, de termenul de comparație ales.
3.
Cum vi se pare să ai o problemă la mașină pentru care peste 10 meșteri să-ți ceară 500 de euro ca să o rezolve într-o săptămână, lăsând mașina în service, apoi să nimerești absolut întâmplător peste domnu’ Viorel care o rezolvă în zece minute, în timp ce vorbește voios cu o țigară în colțul gurii, și-ți cere 20 de lei pentru soluție?
4.
Am visat într-o că mergeam printr-un lan de păpușoi și cântam: „Birds flying high…/ And the cotton is high…“. Da’ nu așa, oricum, ci foarte fain, cu douăzeci de inflexiuni pe „high“, atât de fain încât după ce-am repetat versurile astea de vreo două ori, m-am oprit și mi-am spus: „Să-mi trag una, cânt ca un adevărat afroamerican!“ (în fine, în vis nu am fost corect politic).
Dimineață în mașină, pe tot drumul până la serviciu, am încercat să cânt în realitate, dar nu mi-a mai ieșit deloc. La semafor, am băgat Feeling Good pe telefon, dar când mi-a intrat Michael Buble mi-am zis nu, nu așa, cântam mult mai bine decât el. Eu cântam cumva ca Nina Simone. Și-am ascultat-o și pe ea spre confirmare. Așa da, numai că versul „And the cotton is high“ era din Summertime. Dar bănuiesc că se explică prin faptul că mă plimbam printr-un lan de păpușoi.
5.
Ies la țigară după miezul nopții. Văd în zare un avion care aterizează și altul care decolează. Vin la laptop și verific pe net. Se pare că ăla de la Bergamo a întârziat sosirea cu juma’ de oră. Ăla care pleacă nu găsesc afișat unde merge. Fiecare poartă oameni zburând. Fiecare cu povestea lui, înghesuită în scaunele alea în care stai aproape cu genunchii la gură, pe care nu o știu și nu o voi afla niciodată.