Împlinește statul român o sută de ani acum, în 2018 – mai exact, în 1 decembrie? Să fie chiar așa de tânăr? Sau așa de bătrân? (Fiindcă dacă ar fi un om și nu un organism politico-administrativ, aș zice că da, își cam arată vârsta, ba chiar e de mirare că a apucat centenarul, cu toate bolile care îl macină de-atâta vreme.)
E drept că majoritatea copleșitoare a românilor nici gând să pună la îndoială momentul auroral al nașterii României Mari, numai că majoritatea s-ar putea înșela. N-ar fi prima dată. Doar nu vorbim de un adevăr științific irefutabil, ci de o realitate istorică aproximativă, în care reperele se stabilesc prin convenție și consens, conform unei interpretări general acceptate a evenimentelor trecutului. La fel de bine puteam sărbători în 2001 patru secole de la apariția (și dispariția) României Mari, prin unirea efemeră realizată de Mihai Viteazul. Sau am putea aștepta până în 2059 (sau 2078) pentru a celebra două secole de la apariția statului român, prin unirea principatelor Valahiei și Moldovei sau prin cucerirea independenței, după războiul ruso-româno-turc. Totuși am ales drept reper istoric momentul unirii Regatului Român cu Transilvania și, ulterior, ne-am raportat mereu la el. Iar după revoluția anticomunistă din decembrie 1989, ne-am reîntărit alegerea declarând data de 1 Decembrie (1918) ziua națională a României.
E o opțiune subiectivă și e firesc să fie astfel. Cu un plus de obiectivitate, am putea admite că noi nu trăim azi în România Mare creată în 1918, cum nu trăim nici în România mai mică din secolul al XIX-lea. Iar dacă am vrea să celebrăm un centenar mai adecvat la România în care trăim, eu zic că ar trebui să mai așteptăm câțiva ani. Nu mulți, doar vreo douăzeci și nouă. Până în 2047 – mai exact, până în 30 decembrie 2047.
Pentru cei care au uitat sau nici n-au știut, amintesc că 30 decembrie 1947 a fost ziua proclamării Republicii Populare Române, adică a preluării integrale a puterii de către Partidul Comunist (numit la acea vreme Partidul Muncitoresc). Ori, dintr-o altă perspectivă, a fost ziua abdicării forțate a regelui Mihai I și a abolirii – pare-se, definitive – a monarhiei în România.
Aparent, n-am avea de ce să sărbătorim acest moment din istoria noastră recentă și cu atât mai puțin să-l luăm drept reper pentru centenarul României. Nici eu nu zic că merită sărbătorit, ci că ar trebui marcat – fiindcă, într-o anumită perspectivă, de la el, de la acea zi de sfârșit de decembrie, începe România de azi. Noi nu trăim în mica Românie a secolului al XIX-lea, nici în România monarhiei de Hohenzollern, ci într-o republică instaurată în 1947 și care, dincolo de denumirile generice (Populară, Socialistă), și-a păstrat identitatea până azi în multe, foarte multe privințe.
Oricât de mult ne-ar plăcea să găsim continuități între România contemporană și cea interbelică, între cele două există o prăpastie imensă. Practic, sunt două țări diferite. În schimb, România comunistă creată în 1947 este, doar ea, țara pe care o recunoaștem și cu care, vrem, nu vrem, ne identificăm și după 1989. E România al cărei contur îl recunoaștem imediat pe hartă și e singurul care ni se pare familiar. Sistemul administrativ al țării este în linii mari cel instituit de regimul comunist acum șaptezeci de ani.
Dar – mai important decât orice altceva – țara însăși, populația ei, cu mentalitatea și modelele ei morale, cultura sa civică și administrativă, ierarhiile și structurile de putere, este în esență România comunistă „model 1947“, cu mici ajustări de parcurs.
E și „meritul“ regimului comunist, care într-o primă fază a încercat să remodeleze integral nu doar țara, ci și conștiințele românilor. Și cred că, întrucâtva, a reușit – într-o mai mică măsură decât au făcut-o bolșevicii din Uniunea Sovietică, care s-au apucat de treabă în 1917 și au avut mai mult timp la dispoziție pentru crearea „omului nou“, dar a reușit. Noi suntem urmașii lor, nu ai dacilor și romanilor, nici ai României regaliste. Iar pe 30 decembrie 2047, fie că sărbătorim sau nu, asta e România care va ajunge la centenar. Măcar să ne vedem acolo!