Fiecare lucru mare pe care l-am făcut vreodată a pornit de la un sâmbure de adevăr descoperit în fracțiuni scurte de lumină. Și de fiecare dată, fără excepție, prima reacție a celor din jur a fost „nu ai să poți face asta niciodată“.
Stai aici cuminte și conformează-te limitelor impuse de tine și acceptate de noi. Un pact ieftin unde răsplata ești tu, în cea mai simplă varianta a ta. Ușoară, confortabilă, aliniată. Apoi a căzut un zid, și altul, încă unul și o întreagă construcție. Construcția imaginii unui om care a fost educat să creadă că „atât poate“. Cum poți să urci un munte fără antrenament? Cum poți să pleci în lume fără un job? Cum poți să faci sport fără să mănânci carne? Cum poți să mergi singură în Africa sau India? Cum poți să faci un film fără școala de regie? Cum poți să alergi zece km peste o lună când azi alergi numai cinci? Cum poți să te vindeci fără să te hrănești cu antibiotice? Cum poți privi un infractor în ochi?
Pot. Pentru că în fiecare zi am de câștigat o luptă. Pentru că lupta mea nu e împotriva lumii, ci e alături de ea. Pentru că mă trezesc în fiecare zi și îmi spun: îmi place viața și mă bucur de fiecare secundă de luciditate în care pot să-mi demonstrez mie că sunt tot ceea ce pot fi și mai mult decât atât.
Azi e ziua zero. Să spun că mă simt pregătită e ca și cum aș începe școala din nou cu alfabetul deja învățat. Buchisesc pe litere, dar nu am fluență. Mă opresc să trag aer, dar cuvintele se rup la jumătate.
O porție sănătoasă de endorfine
În vară, prin iulie, în lipsă de călătorii majore am descoperit ceva de care nu mă credeam vreodată în stare: punând un picior în fața celuilalt nu pot doar să leg punctul A de punctul B ci, bunăoară, pot ajunge destul de rapid de la A la B și, dacă îmi trag sufletul un pic, mă pot urni, relativ ușor, și către C până la, să nu exagerăm, un T.
Alergatul pentru mine a fost dintotdeauna o problemă, un semn de neîncredere și disociere relativă încă de pe vremea gimnaziului, atunci când să faci sport însemna să te situezi undeva între Nadia Comăneci și Gică Hagi. Orice nu era gimnastică pură sau rezistență olimpică nu conta; cei care nu excelau se trezeau sub linia admișilor în viața reală, iar eu eram mereu ultima pe lista respinșilor.
Cel puțin așa socoteam, de vreme ce probele de sprint, aruncatul mingii de oină (ce solicită abilități sportive complexe, alături de o viteză bună de alergare, reflexe rapide în mișcările de apărare de minge, precizie în aruncarea și lovirea ei cu o bâtă) sau turele de alergare contra cronometru mă lăsau într-o stare de semiconștiență, neștiind ce m-a lovit și încotro mă trimite. Spiritul profesorilor mei de sport a ridicat primul zid între ceea ce puteam fi și ceea ce mi se spunea deja că sunt. Cu litere mari de o șchioapă lipite pe frunte: NU EȘTI ÎN STARE. Astfel încât mi-am luat eticheta, am împăturit-o frumos și am depozitat-o în colțul cel mai ascuns al convingerii că nu pot, nu îmi place și nu mă voi mai atinge vreodată de nimic ce presupune efort fizic.
Pe repede înainte: au trecut douăzeci de ani. Iulie, 2018. După o tură de anduranță cu bicicleta prin Vișani și Bârnova, offroad la deal, 40 km, cu mușchii încordați la maximum, dar un rânjet cât mi-e fața de mare, mi-a trecut prin cap că vreau mai mult. O porție sănătoasă de endorfine, opiumul uman, asezonată cu un strop de curaj și pe alocuri nebunie. Acest cocktail mai poartă și numele de extazul alergătorului, care acționează ca un stimul de euforie, lozul câștigător al sportivilor de cursă lungă. Astfel vei putea simți ceea ce îl anima și pe stră-stră-străbunul tău atunci când supraviețuirea lui depindea de vânătoare. El era motivat de foame, tu de victorie, dar endorfinele produse de efortul fizic solicitant te fac să nu mai simți nici un pic de durere, extenuare, așchii și beșici în talpă, frig sau ploaie.
Fără gânduri, fără ceas, doar cu mintea
Am început să alerg. Mai întâi câte o tură de 400 m, cu pauză de respiro, apoi fără pauză, apoi ture de 800m, 1.200m, 2.000m. Fără pauză, fără respiro, fără gânduri, fără ceas, doar cu mintea.
Mike Fanelli, alergător de cursă lungă, care a reprezentat Samoa Americană la proba de maraton din 1988 la Jocurile Olimpice de Vară din Seul, Coreea de Sud, cu un record de 2:25:35 ore, spune că maratoanele se împart în trei etape: în prima parte alergi cu mintea, în a doua cu personalitatea și ultima parte se aleargă cu inima.
Pentru a recupera ce am pierdut în anii de școală alerg cât mai des cu putință. La început număram kilometrii, acum număr minutele. Distanțele devin mai puțin importante în fața hotărârii de a mă prezenta pe terenul de sport. Timp de 3 luni am alergat cu mintea. După 3 luni m-am înscris la Maratonul Internațional Iași, proba de cros 10 km. Voiam mai mult, un obiectiv care să mă motiveze și să-mi demonstreze că pot urca mai sus.
În dimineața probei am uitat de ce m-am mai înscris, de ce fac asta și pentru cine. Dar știam bine că nu mai aveam răbdare. Cu mușchii încă în refacere din pricina antrenamentelor solicitante pe care le făcusem în ultimele zile, m-am prezentat la punctul 0 al orașului Iași, în fața statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare.
E ora 8 dimineață, afară sunt vreo 10 grade Celsius și câteva sute de participanți în șorturi și tricouri sar și sprintează în jurul Palatului, muzica e la maximum, se împart banane și apă, susținătorii regretă că nu s-au înscris și ei la cursă și eu ard de nerăbdare să aud: 10, 9, 8… 3, 2, START.
Ziua 0: sunt aici, nimic de ieri nu mă mai definește azi, totul depinde de inima și de picioarele mele și DA, sunt în stare să alerg 10 km în mai puțin de o oră jumătate. Pentru că e o nouă zi și o nouă luptă de câștigat.