16 noiembrie – după o vizită la Bonn, unde la Bundeskunsthalle s-a deschis cu o zi în urmă o mare retrospectivă – peste 220 de exponate – a vieții lui Ernst Ludwig Kirchner, cel mai interesant reprezentant al expresionismului german.
Știam că a traversat o perioadă „neagră“ de viață, după o cădere fizică și nervoasă cauzată de experiențele lui de militar, ofițer artilerist în Primul Război Mondial, și că a fost internat pentru tratament în mai multe sanatorii în Germania și Elveția. Ernst Ludwig Kirchner. Călătorii imaginare, cum se intitulează expoziția, are o secțiune dedicată perioadei sale de criză, marcată de abuzul de alcool și opiacee. Între relativ numeroasele litografii și schițe de epocă, din seria realizată în timpul internării sale la un sanatoriu privat din Königstein, în Taunus, începând din decembrie 1915, descopăr cu surpriză două, aduse din Muzeul Kirchner de la Davos, cu figura dirijorului Otto Klemperer în 1916. Litografia, în care se distinge clar capul celebrului dirijor, și o mână pe clapele pianului, se intitulează „Pianistul (com-pozitorul Klemperer)“, iar desenul în tuș pe hârtie, cu un portret mai puțin evident, „Pianiști (Otto Klemperer)“.
Verific în pasionanta monografie a lui Peter Heyworth (1983), citită cu decenii în urmă la îndemnul unui bun prieten, Doru Ionescu. Într-adevăr, Otto Klemperer a petrecut o perioadă, începând din mai 1916, la sanatoriul doctorului Kohnstamm din Königstein. Motivul era depresia cauzată de un conflict cu Hans Pfitzner, pe fundalul unei afaceri de dragoste eșuate a dirijorului cu Elisabeth Schumann și a dificultăților de a fi reangajat de vreo operă în Germania. În sanatoriu, dr. Khonstamm avea să-i aducă un pian în încercarea de a-i renaște interesul pentru muzică. După o perioadă de împotrivire și tratament, Klemperer se apropia de pian și accepta chiar să dea recitaluri pentru ceilalți pacienți. Imaginea sa avea să fie imortalizată de Kirchner, pacient și el, în șapte desene și litografii. Klemperer, scrie Heyworth, revenea la viață și, în iulie 1916, căpăta permisiunea de a părăsi sanatoriul. Nu și Kirchner…
***
17 noiembrie – o cunoștință din București, de care mă leagă, între altele, pasiunea pentru Dinu Lipatti, îmi trimite o nouă revistă, dedicată „oficial“ pianistului și purtând un titlu cam bizar: „Prima Iubire Muzica“ (Nr. 1 noiembrie 2018, Revistă pentru iubitorii de cultură). Deasupra unuia dintre portretele frumoase ale lui Lipatti este tipărită efigia… primăriei Capitalei. S-ar înțelege că primăria Bucureștiului este îndrăgostită de cultură, de muzică în special. Probabil așa se explică halul în care se găsește clădirea Muzeului „George Enescu“ (mai ales clădirea azi închisă din spatele Casei Cantacuzino, cu tavanele ce amenință să se prăbușească), absența unui muzeu dedicat muzicii, situația ambiguă și nerestaurarea exterioară a casei în care s-a născut Lipatti…
Mă străduiesc să citesc la rece articolul doamnei Alice Barb („Lipatti și Mozart mi-au înnobilat viața“), dar nu e rost: greața mă învinge. Un amestec de omisiuni, incompetență și auto-adulare predomină. Așadar Alice Barb și nu petiția internațională online a lui Orlando Murrin, din Marea Britanie, semnată de aproape două mii de muzicieni și oameni de cultură, ar fi salvat de la dărâmare casa în care s-a născut Lipatti! Aflăm însă despre clădire că ar fi urmat să fie transformată într-o cârciumă, dar că relațiile… No comment!
Cititorului i se vinde și tâmpenia că pianista Clara Haskil ar fi cântat în casa de pe Bd. Lascăr Catargiu. Dacă ar fi citit volumele de corespondență a lui Dinu Lipatti, pe care se laudă atâta că le-a publicat – comentate deja amplu în paginile „Suplimentului“ –, doamna Barb ar fi aflat data târzie la care cei doi s-au cunoscut la Paris și că, în condițiile politicii antisemite din România la sfârșitul anilor 1930, Clara Haskil nu a mai putut cânta și veni la București după 1938.
Și ce să mai spui despre îndemnul doamnei ministru, la ora la care scria, de a-l „clona“ pe Mihai Constantinescu, „cel mai bun manager cultural din România“? I-o fi cerut acceptul? Feri, Doamne!
***
18 noiembrie – continui să citesc și să-mi fac însemnări din corespondența amoroasă, pasionantă și nobilă în același timp, dintre Artur Schnabel și Mary Virginia Foreman. În ajunul venirii ei în Italia, în vara anului 1938: „Plăcerea călătoriilor s-a deteriorat și ea. Invazia insensibilității și a ignoranței, standardizarea brut-rudimentară, nimeni și nimic nu mai pot scăpa creșterii sălbăticiei. Bani, mecanizare, militarizare, motorizare, mamonism, mașini, manageri = MEDIOCRITATE. Noblețe = efort personal, responsabilitate, MODESTIE. Trebuie să trecem prin toate acestea, o vom face. […] Idealismul fără idei este primejdios. Organizarea și disciplina nu sunt chiar identice. Prăbușirea generală nu exclude înălțările individuale – pentru o vreme, cele din urmă nu previn descompunerea ș.a.m.d. – cine știe?“.
***
20 noiembrie – aștept în continuare seria de discuri noi anunțată de compania Budapest Music Center Records (BMC) cu cvartetul lui Sandor Vegh și mă întreb de ce nu primesc un semn de la serviciul de presă de la Budapesta, atât de punctual anii trecuți în a da de știre ziariștilor occidentali despre noile apariții și ecourile pe care le-au avut în presa internațională. Am dat mereu exemplu prietenilor din România această companie privată, atât de inventivă, atât de entuziastă în promovarea muzicii compozitorilor și interpreților maghiari, clasici și de jazz, cu un design atât de original al coperților de disc…
Parcă l-am adus cu gândul pe amicul Christian Böndicz, care, într-un final, îmi răspunde cu un mesaj: nici gând să treacă printr-o perioadă de dificultăți, compania este mai prosperă ca niciodată, chiar dacă întâmpină aceleași greutăți ca multe alte case, pe un fundal general de scădere a interesului față de disc ca obiect fizic. BMC Records, îmi comunică responsabilul cu presa în rânduri demne de a fi citate, „este mai mare și mai solidă ca niciodată! La a 20-a aniversare anul acesta, instalată de cinci ani într-o clădire proprie, cu planuri de a deschide o operă, cu un catalog ce depășește 270 de titluri, sărbătorindu-l pe Eötvös la a 75-a aniversare și cu Kurtág – care trăiește și compune în casă la noi și care tocmai și-a făcut debutul în operă cu o premieră la Scala, la Milano“.
Deloc rău, îmi spun în gând, citind cronicile elogioase, atașate de Christian la mail, din „Spectator“, „Washington Post“ și „New York Times“, care vorbesc de opera Fin de partie bazată pe textul lui Becket, pe care György Kurtág o vede în sfârșit pusă în scenă la 92 de ani, după o lungă așteptare.