Era in aprilie 1944. Eram elev in clasa a VII-a (actuala clasa a XI-a) a Liceului Internat din Iasi. Venisem in Iasi in primavara anului 1936, ca sa dau examen de admitere in clasa I a prestigiosului liceu, unde fratele meu, coleg cu Radu Beligan (promotia 1937), venise din 1929 din satul nostru, Cotova, judetul Soroca. Eram deci "basarabeni".
Frontul se apropia de Iasi. Tata si mama plecasera cu caruta lor in refugiu in judetul Gorj. Venisera la Iasi, unde fratele si sora mea erau studenti la Medicina. Mama a plecat cu trenul spre Tirgu-Jiu, iar eu cu tata am plecat intr-acolo cu caruta noastra cu doi cai. Aveau in ea tot ce putusera stringe in graba la plecare. Ramineau in locurile cotropite de navalitorii din rasarit casa, pamintul, via, agoniseala lor de o viata intreaga. Incepea „bejenia”…
…Am mers cu tata cu caruta timp de 22 de zile pina la Tirgu-Jiu, unde i-am regasit pe mama, pe fratele si pe sora mea. Ei au ramas in Tirgu-Jiu, la spitalul judetean. Tata, preot, a primit parohie intr-un sat de linga Tirgu-Logresti. Trebuia sa termin liceul, clasa a VIII-a. Am fost primit la Liceul „Tudor Vladimirescu”, al carui director era profesorul Gilcescu. Profesor de limba romana era Constantin Pirvulescu. In amintirea acelui om minunat, consemnez, pentru prima data, cele ce vor urma. (…)
In „Amarul” tirg vorbiti despre profesoara de literatura romana, Elena Roata. O asociez iubitului profesor de romana din anul refugiului. Prima intilnire cu profesorul Constantin Pirvulescu nu promitea nimic bun. Intirziasem la lectia lui, in care vorbea despre Calatorului ii sade bine cu drumul de Bratescu-Voinesti. Si-a intrerupt expunerea si m-a privit sever: – Dumneata?… – Am intirziat, domnule profesor… – Alta data cind mai intirzii, sa nu mai intri in clasa. Tinarul care eram atunci a simtit un sentiment de umilinta si revolta. Isi spunea: „pe acest profesor n-o sa-l iubesc niciodata”… Am trecut in banca si am ascultat expunerea. Atunci s-a petrecut ceva ce nu-mi pot explica: revolta mea s-a transformat in imensa admiratie. Profesorul explica cu atita insufletire si… umor nuvela lui Bratescu-Voinesti, incit era o adevarata incintare pentru elevul venit din Iasi. Eram definitiv cucerit. Admiratia mea s-a transformat in dragoste cind, in repetate rinduri, profesorul Pirvulescu isi arata fatis ura fata de navalitorii din rasarit. Utiliza, in afara lectiilor, figuri de stil care ne cutremurau:
– Ce ati spune daca ati vedea o firma pe care scrie: „La adevarata democratie”, iar in interior ar fi sirma ghimpata… Sau: „La rasaritul… apusului Uniunii Sovietice”… Ne iubeam profesorul, devenisem apropiati sufleteste, incit ne permiteam in recreatii sa-i spunem: – Domnule profesor, va rugam sa fiti mai prudent… – Nu pot, baieti, cind stiu care-i adevarul. La examenul de bacalaureat, intre cele trei subiecte la limba romana era si „Citind pe cronicarii moldoveni”. Cred ca profesorul Pirvulescu il destinase refugiatilor din Moldova. Scriam deci despre Miron Costin si plingeam… Simt si acum un nod in git, amintindu-mi de acel moment si de indragitul profesor de romana din „Amarul” tirg…
Iata, domnule Daniel Cristea-Enache, ce ginduri mi-au rascolit sufletul citind articolul dvs. din „Suplimentul de cultura” nr. 151. Va multumesc.
Si eu.