Am în Timișoara mulți prieteni și cunoscuți care în ultimii ani au solicitat – și au dobândit – cetățenia maghiară, în baza unei legi adoptate de Parlamentul Ungariei.
Unii dintre ei sunt, e drept, etnici maghiari și vorbesc limba maghiară, dar destui alții au legături aproximative cu această etnie sau cu Ungaria și cunosc vag, chiar foarte vag, limba maghiară. E drept că și condițiile impuse de statul ungar sunt destul de laxe. Cea mai importantă este ca persoana care solicită acordarea cetățeniei să fi avut un strămoș născut în Ungaria, adică în fostul regat maghiar și în Imperiul Austro-Ungar – fapt valabil pentru mai toată populația Ardealului, a Banatului românesc și sârbesc, ba chiar și a Slovaciei și Croației. Apoi solicitantul trebuie să știe limba maghiară la un nivel mediu, dar criteriul ăsta e unul relativ: legea în discuție e una cu pronunțat accent politic și încurajează sporirea numărului oficial de cetățeni maghiari, iar interviul de acordare a cetățeniei e adesea unul relaxat. Alte condiții nu prea mai sunt: se mai cere ca solicitantul să nu aibă antecedente penale și… cam atât. Nu e nevoie să ai habar de istoria și cultura maghiară, nici să cunoști Constituția Ungariei sau alte legi ale statului. Nu trebuie să ai domiciliu stabil în Ungaria și nici să locuiești temporar acolo.
Într-un interviu apărut acum mai mulți ani, în 2011, în „Opinia Timișoarei“, un funcționar care se ocupă de dosarele etnicilor maghiari îi spunea reporterului: „Toți cei născuți în Transilvania – și vorbesc aici de români – pot depune actele pentru cetățenie. Dacă dumneavoastră puteți demonstra că aveți o străbunică născută în Transilvania până în 26 iulie 1921“ (data intrării în vigoare a Tratatului de la Trianon), „puteți liniștit aplica“. Așadar, eu însumi, după un scurt curs intensiv de limba maghiară, aș putea deveni cetățean maghiar, adică româno-maghiar, fiindcă Ungaria nu condiționează acordarea cetățeniei de renunțarea la cea anterioară.
Dar de ce aș face-o? De ce o fac zeci, chiar sute de mii de cetățeni români – nu toți etnici maghiari? (Căci una din cifrele vehiculate este de 200.000 de persoane.) De ce o fac chiar și etnicii maghiari? Nu pentru că ar vrea să părăsească România și să se mute cu toții în Ungaria. Și nici pentru că și-ar visa să facă din Transilvania un teritoriu unguresc, cum perorează naționaliștii. Unii o fac, de exemplu, pentru că astfel pot circula mai liber, având acces în spațiul Schengen, adică inclusiv în țări care nu sunt membre UE, cum ar fi, de exemplu, Elveția. Sau pentru că maghiarii nu au nevoie de viză pentru a intra în Statele Unite. Doar că prea puțini dintre proaspeții cetățeni maghiari pleacă în Elveția sau în America. Nici măcar în Ungaria nu se mută. Și-atunci care-i rostul, care-i folosul? Ce le oferă în plus cetățenia maghiară?
Pare-se că le oferă ceva, dincolo de niște avantaje foarte concrete – de care majoritatea nici nu profită: mulți dintre noii cetățeni maghiari trăitori în România se mulțumesc să-și oficializeze statutul lor dublu, de româno-maghiari, și-atâta tot. Nu se mută, nu-și schimbă locul de muncă sau statutul social. Însă ceea ce au dobândit – cred eu – este mai degrabă un confort psihic, o certitudine.
Căci a fi român este o condiție precară. O cetățenie precară. A fi cetățean român înseamnă de multă vreme a fi la cheremul unui aparat de stat cu funcționari obraznici și lacomi, a locui într-un spațiu tot mai degradat, al indiferenței colective, a trăi cu frica zilei de mâine, într-o țară care a ratat șansă după șansă. Cetățeanul obișnuit este văzut mereu ca un supus, iar atunci când încearcă să ridice capul, să se opună abuzurilor sau jafului instituționalizat, autoritățile statului sunt mereu agresive ori indiferente.
Nu, să fii român nu-i cel mai bun lucru din lume. E bine să ai o soluție de rezervă. Fiindcă în vremurile tulburi de azi nu se știe când se închid granițele și ne trezim iarăși blocați în mica noastră lume: noi cu ai noștri. Și n-o să ne placă.