Cel mai nou film al polonezului Paweł Pawlikowski, premiat pentru regie la Cannes și, în mod curios, snobat la recentele nominalizări la Globurile de Aur, e o nostalgică poveste de dragoste care începe în Polonia anilor ’50 și continuă în Occident.
Titlul Războiul rece nu are legătură doar cu perioada istorică respectivă și cu relația est-vest, dar e pus de spectator în ecuație cu love-storyul protagoniștilor. Iubirea acestora e pasională și irepresibilă și ar putea fi interpretată la final ca o victorie asupra vremurilor potrivnice. Într-o societate democratică, dacă Wiktor și Zula nu ar fi fost despărțiți de granițe, iubirea lor poate s-ar fi fructificat, ar fi avut un curs liniștit într-un mediu prielnic, deși iubirile întâmpină piedici atât de diferite. Pawlikowski s-a inspirat din povestea părinților săi care au murit în 1989 și a căror relație s-a întins pe 40 de ani, acumulând despărțiri și reîmpăcări de-o parte și de alta a Cortinei de Fier. Deci e un film personal și chiar autobiografic, din moment ce din aceste despărțiri și reîmpăcări s-a născut însuși autorul (care multă vreme a locuit în Marea Britanie). Poate așa se explică, printr-o psihanaliză de mahala, aplecarea sa către o narațiune fragmentată și discontinuă.
Ce reușește Pawlikowski e un excelent tablou de epocă, nu doar o foarte frumoasă poveste de dragoste, un tablou schițat prin elipse temporale, dându-i spectatorului posibilitatea să-l definitiveze singur. El oferă niște puncte pe care te lasă să le legi singur, dar furnizează și atmosfera. În Ida (Oscar pentru film străin în 2015) era o anume singurătate a epocii comuniste, o răceală care plutea în aer și printre personaje, aici e un aer nostalgic de iubire atemporală care parcă îmbibă spațiile pentru totdeauna. Maniera asta de a povesti nu m-a cucerit, am avut dificultăți în a vedea tabloul întreg și în a savura „sosul“ cu toate condimentele lui, dar mi se pare de preferat unei narațiuni încărcate, plus că din punct de vedere vizual filmele lui Pawlikowski sunt ireproșabile.
Cu marele aport al directorului de imagine Lukacs Zal, cu care cineastul a lucrat și la Ida, acest film despre o iubire esențializată devine un vehicul între epoci, dar și între moduri de a face cinema. Filmul are un aer retro, dar pare cu toate astea în afara timpului, acolo unde presupui că eroii continuă să existe, pentru că doar acolo li s-a permis să fie împreună.
Cu oamenii la muzeu
Elegantul documentar observațional The Museum de Ran Tal, inclus în Festivalul Filmului Evreiesc programat la București între 13 și 16 decembrie 2018, nu e despre Muzeul Israelului cu exponatele lui importante (Manuscrisele de la Marea Moartă, de pildă), ci despre oamenii care alcătuiesc o națiune. Titlul filmului ne induce intenționat în eroare. Chiar dacă muzeul înființat acum 50 de ani adăpostește colecții de valoare, interesul cineastului merge spre curatori, muzeografi, paznici, membri ai conducerii, vizitatori șamd, iar poveștile lor se întretaie cu poveștile exponatelor, care, în ciuda aurei pe care o au azi, tot realizate de oameni sunt.
Filmul debutează cu o scenă despre o nevăzătoare căreia soțul îi descrie o pictură din muzeu, sugerând că punctul de vedere asupra artei e întotdeauna subiectiv („Eu văd altfel“, spune femeia). Asta e un fel de teză a filmului, pentru că în continuare aproape fiecare exponat adus în fața camerei e văzut prin intermediul sau în relație cu o persoană sau mai multe. Poveștile acestor oameni alcătuiesc și ele un muzeu (viu) al nației. Iat-o, de pildă, pe femeia care pictează după model și care ne spune că mama ei și-a pierdut prima familie în timpul războiului, prima ei fetiță fiind împușcată în propriile-i brațe când trecea granița din Germania spre Elveția. „Simt că m-am născut într-un cimitir și că nu-mi pot trăi viața. Mereu am fost în competiție cu sora mea moartă și mereu m-am temut că prima familie a mamei se va întoarce“, spune femeia. În alte cazuri, implicațiile sunt politice, cum e scena în care mai mulți muzeografi discută decizia muzeului de a organiza o expoziție
de vestimentație palestiniană și druidă, sau cea în care se spune despre Hadrian, al cărui cap urmează să fie expus, că e văzut în Franța sau Italia ca o figură importantă, în timp ce în Israel e condamnat pentru că a ucis 500.000 de evrei.
Filmul e structurat în trei părți: Cel care creează povestea, Cel care ascultă povestea și Povestea. Istoria, o spun istoricii, este ea însăși o poveste, asta e și ceea ce afirmă acest film nominalizat în 2018 la categoria Cel mai bun documentar la Premiile Academiei Israeliene de Film. Filmat pe parcursul a 18 luni, el asamblează printr-un montaj minuțios o radiografie a națiunii israeliene și a istoriei mici aflate față în față cu istoria mare.