Cartea Tangoul (patru conferințe), traducere din limba spaniolă de Andrei Ionescu, a fost publicată la editura Polirom în anul 2018.
Scumpe domnule Borges, ce urmează să vă povestesc s-a întâmplat în urmă cu opt ani. Opt ani înseamnă ceva când nu ai nici patruzeci de ani. A fost, în înțelesul timpului scurt ce mi s-a dat, cu multă vreme în urmă, dar nu am uitat nimic. Eram într-un mic orășel din Transilvania, într-o cârciumă în care s-ar fi putut întâmpla orice. Nu ar fi fost de mirare să se petreacă o crimă sau, dimpotrivă, o femeie să te invite la dans, ba chiar și mai departe în noapte.
Era iarnă și nu era nici o stea pe cer.
Eram tânăr ziarist (țin întotdeauna pe masa mea de lucru acest citat din dumneavoastră: „Pentru un sărman biet provincial, a fi ziarist poate reprezenta un destin romantic“), în plin reportaj. Beam bere cu încă un tânăr ziarist și cu omul pentru care bătusem sute de kilometri. El era un scriitor. Ținea un jurnal și în jurnalul acela nota toate cărțile pe care le citise. Citise mii de cărți și nu avea de gând să se oprească vreodată. Se retrăsese din lume ca să citească și atât. Era, dacă-mi îngăduiți, borgesian.
Iar la un moment dat bineînțeles că a venit vorba despre domnia voastră. Vă iubeam deopotrivă și am început să vă vorbim de bine. După o vreme ne-am dat seama că vorbim despre locuri din Buenos Aires, despre străzi și răscruci, ca și cum am fi trăit o viață acolo. Nici unul dintre noi nu ajunsese în Argentina – și niciunul dintre noi nu a ajuns până în ziua de azi acolo. Ei, și ce dacă?
Noi purtam Buenos Aires-ul în inimile noastre și eram fericiți. Dumneavoastră, domnule Borges, ne-ați dus acolo, iar noi, dacă vreți să știți, n-am mai plecat, de fapt, niciodată.
Citindu-vă conferințele despre tangou, de acum mai bine de jumătate de secol, m-am trezit iar pe străzile din Buenos Aires, i-am vizitat Sudul și am ținut partea cuțitarilor, mardeiașii aceia care te puteau ucide doar pentru că auziseră că ești un om curajos. Domnule Borges, am cunoscut atât de puțini oameni care să înțeleagă mai bine frumusețea brutală a curajului.
Domnule Borges, veștile sunt proaste: cred că lumea rătăcește, tangoul a ajuns și el la răscruce și lumea care ni l-a dat apune și nu știu ce mai putem face, nu știu…
Iar starea tangoului la Paris nu e bună, nu e bună deloc, oamenii trec în continuare prin bătălii, surghiunuri, boli și morți, cum ne-ați lăsat vorbă, ne gândim, toți ne gândim!, la această tragedie finală care înseamnă orice destin omenesc, cum ne-ați lăsat vorbă, dar nu mai știm să trăim tangoul ca pe un miracol.
Lumea nouă e foarte veche deja. Magia. Nu mai vedem magia, am orbit și până și în bordeluri e o lumină stinsă care nu mai deschide paradisul.
Da, da, trăim într-o noapte leneșă, în care cuțitele nu se mai luptă singure și – adevăr vă spun – e în pericol până și eternitatea caselor de pierzanie.
M-am întors, de aceea, la tangourile dumneavoastră ca la un continent fantastic, de care mi-a fost mereu foarte dor, deși nu l-am atins niciodată.
Ați avut dreptate: părăsind mahalale, tangourile au devenit tot mai triste, dar, în trecerea deceniilor din urmă, până și tristețea omenească s-a standardizat în căutarea profitului. Tangoul, fiind o afacere sentimentală, e în suferință. Căci în mileniul al treilea am rămas fără sentimente autentice, care să ne ardă și să ne înnebunească și să ne ucidă și să ne arunce în legendă.
Domnule Borges, știți, aș vrea să vă invit la dans și să vorbim în lunfardo până în zorii anului 1910, în timpului primului centenar.
Să dansăm și să ne iertați.
Un comentariu
nu poate sa-ti fie dor decat de ceva ce ai experimentat; prin urmare tie nu ti-e dor de acele locuri, strazi, oameni, ti-e dor doar de ce ai experimentat, de niste povesti, mai mult sau mai putin imaginare izvorate din imaginatia unui scriitor.
alea nu se duc, nu mor, nu se sting.
esti in siguranta, relax.