Bun, sunt tot felul de pseudocritici culinari care afirmă că anumite mâncăruri cu care obișnuim să-i îmbuibăm pe oaspeții noștri străini, ca să simtă pe limbă gustul nației românești, nu ar fi de fapt ale noastre. Cel mai tare m-am enervat când s-au luat de sarmale.
Cum să spui tu, măi, degustător de fasole, că sarmaua făcută de bunica și de bunica ei și de bunica bunicii ei nu este românească? Păi porcul din coteț al cui era? Ceapa din grădină, crupele din porumbul semănat și prășit de două ori, ca să piară iarba rea din holde, ale cui erau? Nu, dom’le, că însăși denumirea de sarma vine din limba turcă. A, da? Dar tu, adulmecătorule de funduri de ceaun, ai auzit de neologisme?
Ca să nu mori tontălau, îți explic eu. În 1693, când Dimitrie Cantemir s-a dus la turci ca ostatic, mama lui nu era nebună să îl trimită la drum fără niște merinde, așa că i-a pus în traistă o mămăligă, două cepe, un calup de telemea și o oală cu sarmale. „Să mănânci tot, maică!“ Dar copchilul tot copchil, a ronțăit doar mămăliga și brânza, astfel că atunci când sultanul s-a uitat în traista lui, a belit niște ochi mari și migdalați, iar când a și gustat din oală a simțit cel mai bun gust din viața lui. Că ce este asta, că dă-mi rețeta. Dimitrie i-a spus că se numește sarmală, dar că rețeta nu o dă, fiindcă e de la mama.
Au urmat ani lungi de negocieri, iar în cele din urmă sultanul i-a propus scaunul Moldovei, cu condiția să-i dea și rețeta de mititei. Cantemir a acceptat, cu condiția ca măcar mititeii să nu se numească așa în turcă. Astfel a apărut chebapul. Că, dacă vă place să mâncați rahat, vă dau eu lingură! Așa cum ne lăudăm noi cu sarmaua, se laudă italienii cu pizza lor. A lor? Da, a lor, fiindcă este originară din Napoli, acolo unde a fost atestată documentar cea mai veche… știu și eu să citesc pe gugăl, nea expertule! Dar tu știi cine a fondat orașul Napoli? Coloniștii greci, așezarea s-a numit inițial Neapoli, însemnând oraș nou. Grecii au venit cu mâncarea lor, fiindcă probabil nu le priau broaștele. Ei bine, află ca ăștia aveau o specialitate din grâu, numită pita, adică un fel de lipie, pe care puneau fel de fel de cărnuri și legume. De la asta se trage pizza, cap de plută! Fiindcă nu poate fi o coincidență. Iar grecii s-au inspirat mereu de la traci și nu cred că e nevoie să îți amintesc cine erau cei mai viteji mai drepți dintre traci.
Nu mă crezi? Când ajungi prin Gura Humorului, întreabă de pițeria lui Poclitaru. Are rețete datate din vremea lui Ștefan, găsite de Poclitaru în timp ce săpa ca să-și îngroape hamsterul.