Cartea Lucruri nespuse (amintiri), traducere din limba engleză și note de Sânziana Dragoș, a fost publicată la Editura Polirom în anul 2018.
Scumpă doamnă Azar Nafisi, vă scriu din orașul București, din Europa de Est, din timpuri tot mai greu îndurabile.
În timpul vieții mele am apucat o revoluție, care ne-a mutat din comunism într-un fel de tranziție către un capitalism care n-a mai venit niciodată.
Avem acum hoți și avem oameni abandonați, cărora hoții le spun proști. Între ei nu există clasă de mijloc.
Aveam șase ani la acea graniță, dar am înțeles că se sfârșea o lume și că începea alta. Am fost un martor și știu că dumneavoastră puteți înțelege importanța copiilor-martori.
Scumpă doamnă Azar Nafisi, v-am evitat îndelung, pentru că aveați harul bestsellerului. Nu citesc bestselleruri și nu am vrut să mă ating de Citind Lolita în Teheran. Nu am încredere în gusturile mulțimilor. De data aceasta, am puterea să recunosc că am greșit.
Pe de altă parte, toți (!) iranienii pe care i-am întâlnit prin viață, din București până în Astana, absolut toți erau oameni extraordinari, bine educați și cu un bun-simț de epocă veche, care mă uimiseră, dacă nu chiar mă fascinaseră.
Ba mai mult, și toți călătorii care se întorseseră din Iran (unde eu nu am pus niciodată piciorul) îmi vorbiseră foarte frumos despre inima iranienilor.
Și altceva: unii dintre scriitorii mei preferați de la începutul secolului XX (Ali Eskandarian înaintea tuturor) erau iranieni. Cred că de fapt iubeam Iranul și până la dumneavoastră, îl iubeam cu adevărat, mă atrăgea ca un magnet misterios.
Nu am visat niciodată să ating Egiptul (ba dimpotrivă), vechea Persie însă da, întotdeauna, așa cum am visat și să ajung campion mondial la șah, și bineînțeles că n-am ajuns. Scumpă doamnă Azar Nafisi, cartea dumneavoastră despre lucrurile nespuse m-a tulburat și m-a lăsat cu multe întrebări. Tulburătoare e această istorie în care într-un singur secol femeile își câștigă fantastic libertatea în vremurile ultimilor șahi și o pierd brutal în timpurile noilor ayatollahi.
M-a tulburat puterea dumneavoastră de a vă deschide viața privată către cititori, de a vă descrie, fără milă, familia, și mama, și tatăl, și rudele îndepărtate. M-a tulburat puterea de a vorbi despre abuzurile sexuale din Iranul profund și despre marile speranțe călcate în picioare, despre puterea cărților de a salva vieți, despre neprețuitul drept elementar de a asculta muzica preferată și a merge la petreceri și a merge pe stradă în hainele pe care tu ți le alegi. M-a tulburat solidaritatea dumneavoastră cu toate acele fete și femei obligate să-și trăiască viața ascunse. M-a tulburat curajul dumneavoastră de a vă recunoaște greșelile și v-am simțit durerea exilului.
Am citit această cronică de familie în timpurile interesante prin care a trecut Teheranul încheind lectura cu inima mult mai bogată.
M-ați îmbogățit cu o dureroasă nostalgie după o lume în care nu am ajuns niciodată. Și ce altceva poate face – mai mult – un scriitor?
Scumpă doamnă Azar Nafisi, vă scriu pentru că aveți timpul trecut, cea mai importantă comoară până la care ajunge un scriitor.
Vă scriu cu invidie și, mai mult, cu dragoste.