Maria G., medic ortoped:
„Când Matteo a fost angajat ca și parcagiu, m-am bucurat foarte mult, fiindcă parcarea spitalului nostru este destul de mică, iar eu, ca și femeie, pierdeam uneori și câte jumătate de oră până reușeam să găsesc un loc. Deodată era mult mai simplu, îi înmânam cheile mașinii încă de la poartă, iar el se ocupa de tot, apoi, când voiam să plec, îi dădeam un telefon și, în zece minute, mașina mă aștepta la poartă. Ce-i drept, uneori mi se adresa cu «yes, signora», dar, la câtă italiană știu eu, nu mi s-a părut nimic suspect“.
Vasilica L., infirmieră: „Eu am Tico și uneori nu vrea să pornească. Soțul meu mi-a spus că este din cauza bateriei slabe, că eu merg cu muzica data la maxim și nu apucă alternatorul să încarce. Ce să fac, dacă îmi place Benone Sinulescu? Într-o zi, când să plec acasă, mașina nu era adusă la poartă. Rasa mă-tii de macaronar, zic. Când colo, săracul de el, se chinuia să pornească taradaica. Știți cum a făcut? S-a dus în secția de reanimare și s-a întors cu defibrilatorul mobil, ăla cu două fiare de călcat. Le-a frecat între ele și a strigat: clir! Apoi le-a lipit de capotă. La naiba, a pornit! Vă spun sincer, m-a luat cu transpirații, fiindcă soțul meu nu este în stare să îmi cumpere o baterie, iar frumușelul ăsta a înviat-o din morți. Din ziua aceea nu am mai avut probleme cu ea, doar casetofonul bâzâie cam tare“.
Ionel C., contabil: „Eu sunt cel care fac și statele de plată. Din pixul meu își primește leafa inclusiv Matteo, iar asta îl face să mă respecte, cred. Ciao mister, așa îmi spune. Ciao, băi, Matteo! Eu am un Passat din 2003, din ăla cu colțurile farurilor alungite in jos, ca la cățelul Droopy. Soția mea spunea, în glumă, că este mașina veșnic tristă. Într-o zi, băiatul ăsta mă aștepta cu mâinile ridicate, ca un soldat care se predă sau ca un chirurg pregătit să opereze, iar la brâu avea un bomfaier, un clește și un ciocan. Toată ziua s-au auzit ciocănituri, iar apoi mi-a picat fața! La ora șaișpe, mașina mea arăta mai tânără cu cinci ani, iar colțurile farurilor erau migdalate ca niște ochi de chinezoaică. Era fix ca Mazda la care am visat atâta vreme, dar nu mi-am permis-o“.
În urma unei anchete interne legate de dispariția unui defibrilator mobil din sala de terapie intensivă, conducerea spitalului a descoperit cu stupoare că parcagiul Matteo, presupus cetățean italian, era de fapt medicul plastician american Michael M., care folosise acte false pentru angajare și care nu deținea nici măcar permis de conducere.