Cică pe la unele colegii de top din România, în ciclul gimnazial, elevii care nu obțin la sfârșitul anului școlar o medie generală de minimum 8,00 sunt îndemnați/ invitați/ obligați să se transfere la alte școli, ca să nu strice prestigiul unor instituții de elită.
Există acolo niște regulamente proprii, aprobate de consiliile profesorale și de asociațiile de părinți, și se pare că sunt în vigoare de ani buni (într-un caz anume, de vreo optsprezece). Se poate așa ceva? Dacă vrem învățământ de elită, uite că se poate, spune un director de elită de la un colegiu din acesta de elită.
Aș putea judeca povestea asta legalist și rigid, zicând că în România nota de trecere este totuși cinci („Sfântul Cinci“, cum i se spunea prin cercurile școlare), așa că din punct de vedere legal n-ai cum să dai afară pe porțile colegiului un amărât de puști care scoate, de bine, de rău, o medie de 7,40 – la o școală de elită, deh! Iar discuția s-ar încheia scurt aici: e ilegal, deci pasibil de sancțiuni. Dar cum să sancționezi o școală de elită pentru că e de elită, prestigioasă și, presupun, cu o rețea de relații destul de puternică pentru a își valida nestingherită propriile legi?
Aș putea adopta o perspectivă psihopedagogică, ca să-mi pot pune întrebări despre metodele de evaluare din școlile astea. Oricum se pot lansa discuții nesfârșite despre exactitatea și obiectivitatea evaluărilor școlare, căci un opt, un zece sau chiar un cinci înseamnă lucruri diferite în școli diferite, ba chiar în aceeași școală în momente diferite. Ține și de toanele profesorului și ale elevilor. Dar asta ar însemna să despicăm firul în patru. Eu mă gândesc doar cum s-o simți un băiețandru de unsprezece ani care aude o voce profesorală rece: „Îmi pare rău, dar azi ai încasat un șapte cât tine de mare – și cu cei trei de opt pe care-i mai ai, la mine ai picat“.
Aș putea comenta totul și de pe poziții egalitarist-socialiste.
M-aș întreba atunci cam câți dintre elevii acelor gimnazii provin din familii mai sărace și cât timp rezistă ei acolo – dacă rezistă.
De-aici nu mi-ar fi greu să cad într-un conspiraționism social și să văd în regulamentul respectiv o formă de segregare subtilă. Nu e tocmai un secret că gimnaziile colegiilor de elită din marile orașe ajung cumva, nu știu cum, populate doar cu copii aparținând protipendadei locale din zilele noastre, care e și ea așa cum e și țara. Și aș putea presupune că dacă acolo învață, să zicem, niște fii de consilieri locali sau de prosperi oameni de afaceri din oraș, copii de politicieni cu influență sau de directori de spitale, profesorii o să fie destul de grijulii cu notele, iar până la urmă lucrurile se vor rezolva așa cum se cuvine, căci nu poți mușca mâna care hrănește școala.
Aș putea deveni foarte ușor bășcălios, ricanând și întrebându-mă ce folos aduc țării asemenea școli de elită, când e clar că ele nu fac altceva decât să pregătească viitori emigranți. Sunt ani buni de când absolvenții de elită ai școlilor de elită din România ajung studenți la facultăți de elită din alte țări, de unde se întorc ca să-și viziteze părinții și să mai miroasă aerul de ghetou al țării de unde au scăpat.
Sau aș putea fi sfătos-rezonabil și aș aminti că nu întotdeauna elevii cuminți, serioși și silitori sunt cei cu care școala ajunge să se mândrească în timp. Mi-amintesc că am văzut în Iași, la Colegiul „Costache Negruzzi“, plăcile de marmură unde sunt gravate numele absolvenților prestigioși. Pe placă sunt trecuți de obicei șefii de promoție, de care adesea nu se mai știe mare lucru, dar am văzut și numele lui Ionel Teodoreanu, care, ca licean, era ceea ce se numea „o loază“. Dar a devenit Ionel Teodoreanu. Și, cumva întâmplător, mi-aș aminti de un om care odinioară a picat examenul de admitere în liceu și a ajuns elev la Chimie Industrială în loc de Arte Plastice. Mai târziu a devenit regizor și deschizător de drumuri în cinematografia românească – se numește Cristi Puiu.
Dar ce-aș spune așa, dintr-un of, e că mă bucur că n-am învățat într-o asemenea școală – și că nici mi-aș dori-o vreodată. Să fie la ei acolo, în republicile lor școlare independente!
Un comentariu
Parca nicaieri nu-i mai dureroasa nedreptatea ca in scoli!