Volumul Balzac și Micuța Croitoreasă chineză (traducere din limba franceză de Daniela Boriceanu) a fost publicat la editura Polirom în anul 2011.
Scumpe domnule Dai Sijie, sper că rândurile mele vă vor găsi într-o bună dispoziție sufletească. Dispoziția sufletească e foarte importantă.
Vă scriu pentru că abia acum am ajuns până la Balzac și Micuța Croitorească Chinezească. Am cartea aceasta de aproape un deceniu în bibliotecă, o mai priveam când și când și îmi plăcea demnitatea cu care îndura – în ciuda dimensiunilor omenești – tomurile masive, enorme, care au tot apărut în ultimii ani.
Mi se părea că sfidează toate aceste cărți gigantești, nesfârșite, mi se părea că le sfidează – îmi plăcea asta. Dar tot o amânam, greșind. Așteptam, poate, un timp mai potrivit, ca această dimineață de aproape-primăvară.
Scumpe domnule Dai Sijie, am ajuns cândva în China și m-am rătăcit în labirintul din Beijing încercând să înțeleg. M-am întors, desigur, și mai nedumerit, dar China mi-a rămas în dreptul inimii. M-am gândit îndelung la țara în care v-ați născut și încă mă mai gândesc, fiindcă în Beijing trăiesc și oamenii-șobolani, și miliardarii viitorului, fiindcă despre președintele Mao se spune că a făcut și lucruri bune, și lucruri rele și cu asta se încheie sângeroasa acoladă a căderii în comunism, fiindcă pe cerul Chinei se înalță o lună artificială și fiindcă Revoluția Culturală a fost una dintre marile nebunii ale secolului trecut și mă interesează în mod absolut nebunia oamenilor, precum și a popoarelor.
Scumpe domnule Dai Sijie, eu cred că orice carte rezistă dacă îți dă măcar o scenă pe care să nu o mai poți uita niciodată. Cartea dumneavoastră mi-a lăsat atâtea. Am tresărit citindu-vă adolescenții ajunși la reeducare între țăranii munților. Am tresărit pentru că noi aici de unde vă scriu, din Europa de Est, știm greutatea unui asemenea cuvânt. Știm ce înseamnă o reeducare. Am suferit alături de adolescenții dumneavoastră aflați în căutarea cunoașterii și a iubirii, deci a sensului vieții.
N-am să mai uit niciodată clipa aceea când țăranii munților (Muntele Fenixului Ceresc!) au văzut prima dată o vioară și au ascultat Mozart se gândește la președintele Mao. Cum niciodată nu îi voi mai uita pe povestitori de filme, cum niciodată nu voi mai uita lacrimile vrăjitoarelor la căpătâiul unui bolnav de friguri, niciodată nu îl voi mai uita pe Ochelarist și geamantanul său de odinioară în care se găseau comorile interzise: cărțile occidentale. Niciodată nu o voi mai uita pe Micuța Croitoreasă făcând chiar dragoste cu povestitorul Luo, în trena iubirii pentru poveștile lui Balzac.
Scumpe domnule Dai Sijie, mă gândesc la destinul cărților astăzi – mai există, fie și în munți, tineri care să copieze pe pielea cojoacelor lor de oaie rânduri dintr-un clasic francez? Nu cred. De când nu mai sunt interzise, cărțile suferă.
Și nu știu, nu știu cum și nici dacă mai pot fi salvate. E adevărat ce ne scriați – meseria de povestitor suferă încă de când s-au isprăvit cele o mie și una de nopți. Dar…
Poate, însă, poate că o carte de frumusețea acestui volum Balzac și Micuța Croitoreasă chineză încă mai poate salva lumea.
Poate că avea dreptate acel mare rus de odinioară.
Altă nădejde nici nu am.