Au început să ne plece străinii. Firmele străine, cele care le dădeau de lucru unor muncitori calificați dintre cei încă rămași în România.
În Timișoara și-a făcut bagajele un faimos producător de dulciuri, care se instalase aici de ani buni. Au rămas vreo șapte sute de șomeri. În Lugoj și-a luat catrafusele o firmă de pantofi care își făcea treaba românește de ani buni – filiala lugojeană nu era cu mult mai tânără decât tânăra noastră democrație. Asta înseamnă încă vreo șapte-opt sute de muncitori calificați rămași în drum. Prin zona Aradului se pregătesc să plece sau au plecat deja mai multe firme venite să lucreze în România – s-au dus care în Ungaria vecină, care în Macedonia ori aiurea. Încă cinci mii de muncitori rămași fără slujbe așa, dintr-odată. Ce s-o fi întâmplat, ce molimă economică le-a infectat așa, din senin?
Străinii ăștia zic – voalat, așa cum le e obiceiul, dar zic – că de vină ar fi condițiile de la noi, cheltuielile cu forța de muncă, infrastructura, schimbarea priorităților. Și e la mintea cocoșului că schimbările astea sunt făcute în ultimii doi ani, altfel ce le-ar fi cășunat așa, deodată, atâtor firme bine așezate aici să șteargă putina de parcă ar da turcii?
E drept, unii zic că de vină ar fi lăcomia ăstora, a străinilor. Că au venit aici doar ca să facă profit, cu inima rece și ochii doar la portofel, bătându-și joc de ospitalitatea tradițională a românului. E, într-adevăr, ceva rar întâlnit în lumea afacerilor: să cauți să obții cât mai mult profit, inclusiv căutând forță de muncă ieftină. Noi, românii, nu ne așteptam la așa ceva din partea occidentalilor, care – țineți minte? – în 1990 au venit aici cu camioane de ajutoare de toate felurile, care cu mâncare, care cu haine, care cu scule, aparate și instrumente, și le-au oferit, chipurile, ca să ne ajute.
Dacă voiau să ne ajute, de ce n-au mai făcut-o și după aceea – cu noi, care am suferit atâta din pricina comunismului și am făcut și o revoluție transmisă în direct la televizor? Exploatarea românilor săraci, asta au vrut ei de la bun început. Asta e etica muncii lor, să dea salarii cât mai mici ca să scoată profit cât mai mare, că altfel plăteau mii de euro pe lună muncitorilor de la ei din țară. Noi n-am face așa ceva, n-am aduce, de exemplu, muncitori din Asia în locul românilor decât așa, accidental, ca să construim câte un complex ca Palasul ieșean. Altfel, n-am lua pâinea de la gura sărmanilor ca să ne îmbuibăm noi cu cozonac.
Dar poate că lucrurile se pot vedea și altfel. Poate că aceia care cred asemenea lucruri se înșală. Mă gândesc că dacă firmele astea au stat în România zece-cincisprezece-douăzeci de ani, nu se poate să nu se fi legat întru câtva de țara noastră, de oamenii și locurile unde s-au instalat. Aș îndrăzni chiar să cred că s-au românizat și ele puțin – ori chiar mai mult. Și, oricât de paradoxal ar părea, din cauza asta și pleacă acum din România.
Gândiți-vă numai: ce fac de mulți ani încoace românii care se pricep să facă o meserie utilă, cei care visează la un viitor decent, la o lume mai corectă și mai previzibilă? Pleacă. Pleacă unde văd cu ochii. A pleca din România este una dintre trăsăturile care ne definesc ca națiune. Pleacă români în Germania, în Anglia, în Canada, în Austria, în Italia și Spania. În Slovenia, Grecia sau aiurea. Pleacă oriunde, numai să plece. Toți străinii ăștia, firme și șefi deopotrivă, nu fac altceva decât să își afirme românitatea, atașamentul lor față de valorile noastre românești și solidaritatea cu frații români, așa că pleacă, ce să facă și ele? Și, încet-încet, o să plece câți or putea, români vechi și noi laolaltă, împlinind profeția lui Goga din faimoasa poezie Oltul – e drept că nu chiar în sensul imaginat de poet:
„Țărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Și să-ți aduni apele toate –
Să ne mutăm în altă țară!“