Natura e personaj principal în cel mai recent film al cunoscutului cineast turc Nuri Bilge Ceylan, inclus anul trecut în Competiție la Cannes. Ceylan, un maestru al poveștilor lente, cu tensiuni acumulate pe dedesubtul unor lungi dialoguri, urmărește acum tema compromisului și a creșterii prin relația dintre un fiu și tatăl său, care sunt de fapt niște repere pe o axă temporală abstractă.
Sub umbra părului sălbatic e dintr-un punct de vedere o poveste coming-of-age, al cărei erou, Sinan (Aydin Doğu Demirkol), e un tânăr ce se întoarce după facultate în localitatea natală, Çanakkale (de unde și Ceylan se trage prin tată), sperând să devină scriitor.
Dacă mama și sora nu-i pun probleme, relația tânărului intransigent și infatuat cu tatăl său, Idris (Murat Cemcir), este dificilă, pentru că acesta e dependent de jocuri de noroc și se pare că a lăsat deoparte orice ambiție pe care a avut-o în viață.
În decursul a trei ore, Sinan se dezvrăjește și se maturizează sub ochii noștri, ca un fruct sub lumina coaptă a soarelui – Ceylan a lucrat cu operatorul lui obișnuit, Gökhan Tiryaki, a cărui cameră înregistrează uneori momente de o extraordinară frumusețe în care resimți aproape fizic melancolia timpului care trece.
Este nevoie de timp pentru ca Sinan să intre într-un ritm al vieții care-i va permite să înțeleagă și să accepte relația cu tatăl lui și complicata relație pe care acesta o întreține la rândul său cu propriile-i vise. Fântâna pe care acesta o tot sapă la țară, unde s-a retras când a ieșit la pensie din postul de învățător, e în mod simbolic lucrul care-i menține rădăcinile vii – paradoxal, cu atât mai mult cu cât nu dă de apă. Acceptând că tatăl său a pierdut pariul cu viața așa cum și-o imagina el, Sinan primește acces la un izvor de înțelepciune ancestrală, care îl va îmbogăți și îi va lumina altfel calea.
Să nu ucizi
„Suntem medici, nu ne turnăm unii pe alții“, spune unul dintre colegii chirurgului care încearcă să spună lumii că infecțiile nosocomiale din spitale vin de la dezinfectanții diluați. Debutanți în lungmetraj după ce primul lor scurtmetraj, 4.15 pm. Sfârșitul lumii, a fost selecționat în cursa pentru la Palme d’or la Cannes 2016, Gabi Virgina Șargă și Cătălin Rotaru abordează un subiect intens și actual (deci cu atât mai dificil), pe care îl interpretează într-o manieră care amintește de filmele polonezului Krzyzstof Kieślowski. (Poate nu întâmplător, filmul și-a început cariera internațională la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.)
Dacă la Kieślowski a cincea poruncă era interpretată într-o poveste despre pedeapsa cu moartea (un bărbat ucide un taximetrist și e condamnat la spânzurătoare), trimiterile la cinemaul acestuia vizează mai mult includerea într-o aceeași paranteză care pune în discuție problematica morală și religioasă prin povești din viața de zi cu zi. În Să nu ucizi există în permanență un calc moral și religios suprapus peste poveste, dar nu există vreo dilemă morală care să-l împiedice pe medic să se revolte împotriva sistemului.
El știe de la început că ceilalți fac un compromis pe care nu e dispus să-l accepte. Și spectatorul știe că adevărul e de partea chirurgului. Acesta încearcă din răsputeri să își convingă colegii, soția, șefii, Ministerul Sănătății, presa, Procuratura – și nimeni nu vrea să-l asculte. Aici scenariul scris de cei doi autori se îndepărtează de realitatea scandalului Hexi Pharma, din care s-a inspirat, și frizează absurdul (deși asta poate fi mai greu de înțeles de spectatorul care știe din realitate că scandalul Hexi Pharma a pornit din presă. Un asemenea subiect nu are cum să nu intereseze presa; dacă ești refuzat de un ziar, mergi la altul). Eroul își dă seama treptat că lupta lui n-are sorți de izbândă, că e un fel de Don Quijote.
Dramaturgic vorbind, e un lucru dificil de realizat și povestea are dificultăți în a construi și grada tensiunea și reacțiile personajelor, astfel încât să devină plauzibil momentul în care chirurgul mai că își pierde mințile și începe să-l urmărească pe directorul firmei cu dezinfectanții diluați. În momentul de apogeu, care e gândit ca un fals catharsis, spectatorul e posibil să fie deja decuplat de la poveste.
La debut în cinema, interpretul Alexandru Suciu impune, în pofida dicției uneori mai dificile, un erou motivat nu doar de simțul dreptății, dar și de un soi de predispoziție spre fanatism. Părând dispus să meargă până-n pânzele albe pentru ideile sale, finalul pare cu atât mai bizar, pentru că de fapt nu știi încotro se îndreaptă. Nu poți judeca un film pentru ce nu și-a propus să fie, dar probabil că o abordare mai realistă a subiectului ar fi fost mai ușoară pentru travaliul unui lungmetraj de debut.
– Ahlat Ağaci/ Sub umbra părului sălbatic – de Nuri Bilge Ceylan, cu: Aydın Doğu Demirkol, Murat Cemcir, Bennu Yildirimlar
– Să nu ucizi – de Gabi Virginia Șargă și Cătălin Rotaru, cu: Alexandru Suciu, Cristina Flutur, Gelu Colceag, Tania Filip