Câteodată modernizarea, chiar și în forme dintre cele mai banale, ajunge să aibă efecte nesuferite. Nu spun o noutate și nici nu propun un paradox – pur și simplu așa se întâmplă câteodată în România.
De exemplu, în satul unde stau de vreo doi ani. În multe privințe e o comună model: are apă curentă, canalizare, e racordată la rețeaua de gaz, e împânzită de vile noi și elegante, are magazine, farmacii (trei, dacă am numărat bine), restaurante luxoase, baze sportive, piste de bicicletă. Și aproape fiecare stradă sau stradelă e asfaltată.
Pe asfaltul ăsta circulă mașini. Foarte multe mașini. Ai crede că ești în oraș, nu la țară – și n-ai greși prea mult, căci Timișoara e, practic, lipită de satul devenit o mină de aur pentru afacerile imobiliare. Circulă mașini de toate soiurile, dar mai ales din cele puternice și masive. Se preferă mărcile germane, Mercedes, Audi, BMW și iarăși BMW, SUV-urile răsar de peste tot și toată lumea se grăbește la volan. Dacă n-ar exista drumuri asfaltate, poate că nu s-ar grăbi așa.
Știu că e firesc să te plângi de starea jalnică a „infrastructurii“ din România și că pare absurd să te plângi pe dos. Totuși, din când în când, nu mă pot împiedica să-mi doresc aici niște drumuri de țară adevărate, cu șleauri adânci, vara înfundate de praf, toamna înnoroiate și iarna înghețate, alb-cenușii, sau măcar să văd cum asfaltul se sfărâmă încet, apar gropile mici și dese, care zdruncină mașina și distrug direcția, iar ici și colo câte o surpătură mare, în care o roată grăbită poate intra cu totul. Nu-s retrograd, nici paseist, nici n-am o pasiune perversă pentru murdărie și noroaie. Am motivele mele locale.
Casa noastră e plasată la o intersecție micuță, pe o stradă paralelă cu cea principală. Unul din zidurile ei are câteva scrijelituri destul de adânci, pe care le-am cârpit provizoriu: sunt urmele lăsate de o mașină care s-a dat peste cap, a zburat vreo zece metri peste șanțul de scurgere, stratul de iarbă și trotuarul din fața casei și s-a izbit în peretele de cărămidă.
Un accident banal: un șofer cu o mașină puternică, care mergea în viteză și, ajuns în intersecție, a uitat că trebuia să acorde prioritate. S-a izbit de altă mașină și le-a făcut praf pe amândouă. Din fericire, n-a murit nimeni. Asta s-a întâmplat cu vreun an înainte să ne mutăm noi aici. De atunci am mai văzut trei accidente – în direct, pe fereastra casei, în aceeași intersecție. Tot cu mașini puternice, tot cu viteză.
Satul nostru e unul prosper, cu o atmosferă concurențială: oamenii încearcă să-și etaleze bogăția și bucuria de a trăi. O fac, printre altele, și cu mașinile, pe care le turează pe străzi, făcând ture nesfârșite. Motoare ambalate, frâne bruște, viraje ce scot fum din anvelope – câteodată ai impresia că ulițele mărginașe au devenit piste de raliu. Uneori auzi un scrâșnet disperat de frâne și vezi cum un bolid negru oprește la câțiva metri de un cărucior cu copii, plimbat de părinți pe marginea uliței până atunci patriarhale, cu trotuare înguste sau absente (aici fiecare metru de pământ se calculează în euro) ori dinaintea unor vaci placide, ce se întorc de la păscut.
Altfel ar sta lucrurile dacă mașinile astea puternice, elegante și costisitoare ar trebui să înainteze cu viteză de tractor pe niște făgașe de pământ. Sau dacă șoferii ar fi atenți la fiecare groapă ce le iese în cale, ocolind-o în ritmul agale al vacilor de alături. Căci dacă pe strada principală, care duce în linie dreaptă la marele oraș, graba e cât de cât explicabilă, pe niște străzi de câteva zeci de metri, care nu duc nicăieri și se termină cu capătul, singurul rost al goanei cu o sută de kilometri la oră e să faci un accident.
Sigur, s-ar putea spune că întoarcerea la drumuri proaste nu e o soluție, că ar fi mult mai simplu dacă s-ar respecta legile, dacă oamenii ar fi convinși sau constrânși să renunțe la teribilisme, dacă așa și pe dincolo. Așa-i. Numai că în România în care trăim soluția mea ar funcționa. Aia cu respectarea legilor, normele de comportament și alte sintagme venite din Occident și rostite din vârful buzelor… zău, nu știu ce să zic.
Mai sigur e un drum de țară romantic, ca în Depărățeanu parodiat de Topîrceanu. Chiar dacă e praf de nu te vezi.