Este duminică, 17 martie, anul 2019, după Hristos, și, la Salon du Livre din Paris, Orhan Pamuk le vorbește cititorilor săi. A adunat o mulțime impresionantă – Nobelul, ca orice premiu nu lipsit de mondenitate, atrage.
Nobelizatul turc vorbește în engleză la Paris, iar publicul, altfel foarte orgolios, îi trece și asta cu vederea. E totuși Orhan Pamuk.
Și turcul îi bate Europei obrazul, fiindcă și-a întors fața de la Turcia căzută într-o nouă dictatură. Nu se ferește să spună că bătrânul nostru continent a cam uitat de libertate, egalitate și fraternitate. Are dreptate.
Orhan Pamuk este fermecător și când vorbește, nu doar în scris. Oamenii râd când le spune că a scrie o carte înseamnă a face cinci lucruri în același timp. E inteligent și cult, vorbește despre Sofocle și Oedipul lui, despre cum noi, modernii, simpatizăm cu fiul care rupe codurile. Am inversat, iată, povestea lui Sofocle, dacă ar ști bătrânul grec unde s-a ajuns…
Cel mai mare roman modern – după Pamuk – este Anna Karenina, care e – în definitiv – un preludiu la un suicid. Tolstoi, deci.
Și, dacă vă interesează aspectul, în scris Pamuk vrea să fie când Zola, când Kafka, când amândoi deodată.
O altă carte mare până la care și-ar fi dorit să ajungă este Bătrânul și marea. Râde de criticii care (bineînțeles) n-au înțeles nimic din opera lui Hemingway și consideră că bătrânul e Papa H., iar marea – literatura.
Lui Orhan Pamuk îi plac accidentele în ficțiune și nu îl combate pe Llosa, nobelizat și el, care era de părere că atunci când primești Nobelul primești, la pachet, și o statuie.
Orhan Pamuk nu-și duce această statuie în cârcă și nu se solidarizează cu scriitorii – vai, sărmanii – care se jeluiesc din zori până-n amurg cum le sună lor telefonul încontinuu după ce primesc cine-știe-ce premiu important. Turcul le dă o soluție practică: să pună telefonul pe modul silențios și să scrie înainte.
După ce a luat Nobelul, Pamuk putea să stea degeaba și să-și toace banii. L-a luat de tânăr, când era la jumătatea unor proiecte importante (poate cel mai drag îi este turcului acel muzeu din Istanbul cu fragmente din iubirile apuse – pentru mai multe detalii, citiți Muzeul Inocenței).
Numai că – așa e pârdalnica asta de viață – de când s-a îmbogățit de la Nobel, Pamuk a început să muncească și mai mult. Așa se întâmplă.
Una peste alta, e fericit cu Nobelul ăsta și încheie cu aceste cuvinte: recomand Premiul Nobel tuturor scriitorilor. E bine, deci, să-l primești.
Într-un număr recent din „L’Obs“ se face următoarea observație: literatura e una dintre rarele arte cu pretenții în care impostorii au un succes comercial colosal. Violoniștii care chinuie vioara, de exemplu, nu pot să ajungă nici într-o filarmonică de oraș mic. În schimb, nenumărați scriitori care scriu prost, fals, exclusiv pentru parale, se bucură de aprecierea largă a publicului, bravo.
Rareori un scriitor reușește să scrie bine și să fie popular în egală măsură, să se ridice, până la urmă, la înălțimea de odinioară a unui Nobel.
Orhan Pamuk rămâne tocmai de aceea – și o știe, și o arată toate gesturile lui degajate și tot discursul lui de învingător care știe că orice victorie e, totuși, zadarnică – excepțional.
Un comentariu
Andrei Craciun …..insemnari de indragostit de Pamuk, de romanele lui minunate, de omul care este…. si eu, si eu, i-am citit toate romanele, toate cu povesti luate din viata, din Turcia lui iubita si redata cu suflet si talent….am avut placerea ca anul acesta sa vizitez Istambulu (gratie fiului meu) si bineinteles, pe langa toate minunile Istambulului si MASUMiYET MUZESi – Muzeul inocentei ! ce idee originala…. Multumesc Andrei Craciun, unde apare un RAND scris de tine, sant si eu acolo…… numai bine