În așteptarea, mă tem că deșartă, a unei noi monografii românești, cât mai complete, despre George Enescu sau măcar a unui compendiu cu actualizări care să însoțească republicarea vechii monografii din 1961, încă actuală, continui să semnalez însemnări și cărți pe lângă care muzicologii noștri par să fi trecut fără să le vadă. Însemnările memorialistice ale Dianei Gould, devenită la sfârșitul anilor ’40 soția lui Yehudi Menuhin, publicate în 1984 sub titlul ironic Life with Yehudi. Fiddler’s Moll, fac parte din această specie.
„Ca să ții pasul cu Y.[ehudi] ai nevoie de șase picioare, patru minți, două creiere și un ventilator care să le răcorească pe toate“ – nota Diana Menuhin la 28 aprilie 1953, la Paris, în ajunul unei întâlniri capitale, menite să-l ajute pe George Enescu bolnav și intrat într-o epocă de dificultăți financiare. Enescu apare în amintirile ei prima dată în 1950, „când Yehudi a participat la un concert la Carnegie Hall, în onoarea lui, omul pe care Y și-l alesese ca maestru atunci când, la vârsta de șapte ani, l-a auzit cântând la San Francisco“.
Concertul de la Carnegie Hall avusese loc la 21 ianuarie 1950, cum nota un critic american în „New York Times“, „în onoarea aniversării a 60 de ani de la prima apariție publică a domnului Enescu. […] Conform unei note din program, domnul Enescu a apărut prima oară pe scenă la vârsta de 9 ani“.
Diana Menuhin nu dădea detalii despre evenimentul la care Enescu și Menuhin cântaseră împreună, în prima parte, Dublul concert de Bach, acompaniați de o orchestră de coarde a Filarmonicii din Philadelphia, dirijată de Ionel Perlea, și Sonata pentru pian și vioară nr. 3, în prezența orchestrei rămase pe scenă. Pentru ea, relevantă părea să fi fost descoperirea unui partener în Menuhin, „cu acțiuni și reacții de care el însuși părea să nu-și dea seama, ca și cum ar fi fost născut mai curând pentru o călătorie decât pentru o viață, pentru o traiectorie permanent în mișcare, cu muzica în inima ei, generatoare a ei, lumina ce o ghida“.
Primele însemnări consistente despre Enescu, vădit extrase din pagini de jurnal, apar însă sub data 23 aprilie 1953 și merită din plin citate integral, pentru harul și minuțiozitatea cu care înregistrează atmosfera în care ajunsese să trăiască părintele spiritual al lui Menuhin.
„La Paris l-am regăsit pe iubitul nostru Enescu, acum aproape de două ori mai curbat din cauza progresului bolii lui de coloană, silit să trăiască într-un «appartament de la basse cour» al unui bloc de apartamente la al cărui al treilea etaj se afla apartamentul lui iubit. Acolo, la fel de modest ca întotdeauna, locuia într-o cameră mizerabil de mică și întunecoasă, suficient de largă pentru a-i adăposti patul de campanie, marele lui pian, un scaun obișnuit și unul de pian. «Eh bien, chers enfants», ne-a spus cu un amestec să-ți sfâșie inima de mândrie defensivă și rușine ascunsă, «Me voilà!». Y i-a vorbit despre muzică și la un moment dat Enescu s-a întors spre pian și și-a trecut mâinile trist deformate peste claviatură, ca și cum ar fi fost o prelungire a chiar ființei lui, parte a sistemului său circulator, fără de care nu ar fi putut supraviețui. Nu exista nimic ce nu-și putea găsi locul în capul lui enciclopedic: opere întregi, concerte pentru orice instrument. Întreaga lui minte era numai muzică și să petreci fie și numai o oră cu el era ceva magic. Am remarcat cravata roasă, jacheta ponosită, fața ca de ceară cu osatura ei curată, frumoasă, și ochii senini și am detectat un soi de stare difuză. Venea ea din vasta lui cunoaștere și înțelegere sinoptică, care l-au împiedicat să se concentreze pe o singură mare realizare? Sau era vorba de acea alunecare fatală în timp ce a plasat un geniu două veacuri prea târziu, în această eră comercială?“
Cu spiritul ei ascuțit de observație, dublat de o profundă ironie, Diana Menuhin făcea în continuare un portret devastator al Marukăi Cantacuzino: „Atunci, «Maruka», prințesa cantacuzină cu care, după ce i-a fost atâta vreme fidel, frumos și strălucitor iubit, a reușit în cele din urmă să se însoare, și-a făcut una dintre aparițiile sale regale și abrupte în pragul ușii. Dacă vă puteți imagina o Zobeidă de mâna a doua de prin vreun teatru fin-de-siècle, care a văzut cândva și zile mai bune și care refuza încă să accepte ravagiile timpului – punând doar strat peste strat de machiaj, ca pentru a comemora acele zile, de parcă ar pune fiecare an trecut nemilos peste cei deja încastrați de la acea primă faimoasă noapte de neuitat când a avut paisprezece ridicări de cortină sub luminile pâlpâinde ale lămpilor cu gaz; dacă vă puteți imagina caftanul multicolor din satin răsucit în jurul unui trup masiv și peste toate acestea capul extraordinar, ținut cu demnitate, un ruj de un roșu aprins, ochi creionați cu negru intens, cărbuni mocnind sumbru, și totul ornat cu bucle dintre cele mari, prinse cu clipsuri generoase, favoritele erei frizurilor în «cute», așezate în valuri simetrice în părul ei gri-metalic pe care îl monta pentru a deveni un fel de «kakoznik» (tiara tradițională rusă); dacă vă puteți imagina toate acestea fără a tresări ori leșina, atunci veți fi izbutit să absorbiți această extraordinară efigie balcanică care era «Prințesa Cantacuzino, Doamna George Enescu» – arogantă, complet absorbită de ea însăși și deloc o mi-cuță nebună. Exact ceea ce George Enescu, acest cavaler, minunat înzestrat și dominat de cele mai înalte principii, nu avea nevoie pentru a-și ușura ieșirea din viața pe care a servit-o atât de altruist și într-un mod atât de aristocrat și generos.
Lăsându-i pe Enescu și Y. să vorbească despre un concert în care urmau să apară împreună, am însoțit-o pe Prințesă spre camera ei, prin holul întunecos. Acolo am dat peste divanul tipic, generos, acoperit cu covoare, eșarfe din mătase și șaluri în culorile bizare ale unui bazar. Pe acesta și-a trântit Maruka trupul masiv, iar eu m-am ghemuit la celălalt capăt; între noi două, o tavă mare, turcească, cu o duzină de ouă fierte tari, prăfuite, brioșe mai degrabă uscate și câteva căni de cafea turcești, dintr-acelea fără toartă. Două ore am stat acolo ascultând-o pe Prințesă până când capul a început să-mi vuiască.
Într-un nesperat final Yehudi a apărut în pragul ușii, foarte palid și cu expresia aceea a lui care nu poate fi descrisă decât prin «tăcută». L-am luat de mână și m-am dus să-l îmbrățișez pe Enescu. Părea obosit și livid, întins cum stătea, cu o privire incandescentă. L-am sărutat pe pleoape și apoi, trecând prin curtea igrasioasă a casei, am ieșit pe Rue de Clichy, îndreptându-ne spre hotelul nostru fără a ne spune prea multe.“
[Cu mulțumiri doamnei A. Mosora pentru traducerea și stilizarea acestui text.]
Va urma.