În marginea cărții Înainte de tăcere, testamentul spiritual al marelui scriitor argentinian.
Scumpe domnule Sabato, v-am scris acest text la opt ani de când ați început eternitatea, pentru că sunteți scriitorul meu preferat din secolul XX, pentru că îmi este dor de domnia voastră și pentru că ne lipsiți tuturor, chiar și celor care nu mai caută nici un sens în viața omului pe pământ.
V-am recitit acest epilog emoționant la ceea ce a fost viața dumneavoastră de fizician întors la artă, nu ca să trădeze, ci dimpotrivă, ca să nu-și trădeze adevărata natură, umanitatea cea mai profundă.
Scumpe domnule Sabato, m-au emoționat din nou copilăria dumneavoastră, trăită în umbra lui Ernestito, fratele mort, tinerețea dumneavoastră, descoperirea teoremelor, ca niște catedrale perfecte în care spiritul se poate în sfârșit odihni într-o grație divină.
Scumpe domnule Sabato, nimeni nu a mai căutat așa adevărul care nu există, dorința dumneavoastră de a nu vă trăda mă copleșește încă. Cine a mai renunțat la studiile despre razele cosmice ca să scrie cât Thomas Mann?
Nu unicitatea dumneavoastră mă tulbură și mă încântă, ci înțelegerea față de toate căderile oamenilor care suntem. Ați fost sedus de sirena comunismului pe când erați încă foarte tânăr, și de ce nu ați fi fost? Comunismul anunța o lume mai bună și a sfârșit prin a deschide noi abatoare, nu ați ascuns nici utopia, nici catastrofa. Ați fost mereu gata să depuneți mărturie pentru omul supus timpurilor.
Rândurile dumneavoastră târzii m-au încântat prin patetismul lor moderat, prin nevoia de sfinți și de eroi, fără de care ce ar mai rămâne din istoria noastră pe pământ?
Ați avut dreptate – ființa umană s-a robotizat și s-a rătăcit și nu mai are astăzi nici un ideal dincolo de confort. Și mai nebun ar fi un om care, ca dumneavoastră acum șaptezeci de ani, s-ar retrage din lume într-o cabană din munți, ca să privească natura și să se gândească și să nu renunțe la vulnerabilitatea sa de om.
Amintirile dumneavoastră de la Paris, amintirile dumneavoastră cu suprarealiști, iubiri și dezamăgiri dintr-o lume astăzi apusă, au fost de asemenea un înalt la care sunt fericit că m-am întors.
Oamenii și-au pierdut tot mai mult din conștiință, nu mai cunosc semnificația cuvântului remușcare și nu mai știu ce înseamnă cu adevărat să fii distrus spiritual. Fac umbră pe pământ de aproape patruzeci de ani și nu am întâlnit încă nici un om care să se mai lase distrus spiritual de o speranță trădată. Timpurile acelea mă tem că au apus pentru totdeauna. Ați fost dintre aceia profețiți de Camus: cei care nu se pot pune lângă cei care fac istoria, ci doar lângă cei care o îndură. Ați fost un martor. Și nu știu încă nici o definiție mai exactă a ce este până la urmă un martor: un om care nu se ferește de martiriul pe care oamenii, inevitabil, i-l voi cere.
Rămâne așa cum ne-ați scris: „anevoios este drumul care îl așteaptă (n.m. – pe martor): cei puternici îl vor califica drept comunist pentru că pretinde dreptate pentru cei sărmani și înfometați; comuniștii îl vor eticheta reacționar pentru că reclamă libertate și respect pentru persoană. În această teribilă dualitate va trăi sfâșiat și îndurerat, dar va trebui să se apere cu unghiile și cu dinții. Dacă nu va fi așa, istoria timpurilor ce vor să vină va avea toate motivele să îl acuze că a trădat lucrul cel mai de preț al condiției umane“.
V-am scris, domnule Sabato, pentru că dumneavoastră rămâneți printre acei puțini, foarte puțini, care nu au trădat lucrul cel mai de preț al condiției umane.