Pe la începutul anului, la un liceu din Ploiești, o profesoară a fost înjunghiată în abdomen chiar în fața cancelariei de un fost elev, unul exmatriculat de câțiva ani și care s-a întors la alma mater ca să se răzbune.
Fostul elev, ajuns între timp la vârsta de 22 de ani, avea la el un cuțit de bucătărie, un toporaș, o teslă, un patent, o foarfecă, o sticlă de plastic plină de cuie și o sticluță mai mică, cu miros de țuică, pe care pare-se că o golise pe drumul spre școală.
E doar o scenă tragicomică aproape banală, un clișeu din filmele cu licee de ghetou american, adaptat local. Dar, ca să ducă tragicomicul în absurd, o comisie de disciplină din cadrul liceului a decis că profesoara însăși are o parte de vină. De ce? ar întreba un oarecare, necunoscător al tainelor educației românești. Păi, pentru că în ziua respectivă „îndeplinea funcția“ de profesor de serviciu la liceul ploieștean. Și în dimineața când a fost atacată se afla în fața cancelariei, nu la intrarea în liceu, unde – conform fișei postului – trebuia să supravegheze elevii care soseau la școală. Din fericire, profesoara înjunghiată n-a mai fost și sancționată, ci doar i s-a atras atenția, ca să nu mai greșească la următoarea înjunghiere.
Comisia aceea are și ea, desigur, dreptate: dacă profesoara ar fi stat afară, la poartă, atunci fostul elev n-ar mai fi lovit-o cu cuțitul în fața cancelariei – ar fi vârât șișul în ea chiar la poartă. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, e cu totul altă treabă. Numai sângele care a trebuit curățat de pe pardoseală și tot înseamnă ceva: acolo, la poartă, era suficient să se arunce niște nisip peste băltoaca roșie și gata. Ușura și victima munca femeilor de serviciu. Și-apoi la poartă poate că altfel s-ar fi desfășurat confruntarea: în aer liber, cu mintea limpede și înviorată de răcoarea dimineții (să nu uităm că era luna ianuarie), profesoara de serviciu ar fi putut riposta rapid. Cu o lovitură abilă de picior sau o priză agilă cu brațul, l-ar fi putut scoate din luptă pe agresor, care era și cam beat, deci avea reflexe întârziate.
Instituția asta a profesorului de serviciu (și alți „…de serviciu“) din România ar merita un comentariu mai amplu. Deocamdată remarc caracterul paradoxal al structurilor noastre instituționale. De pildă, la noi e posibil ca șeful Agenției Naționale a Medicamentului, o structură de stat esențială pentru sănătatea populației, să fie un ins care a picat examenul de admitere la Facultatea de Medicină și Farmacie. E posibil să avem miniștri și chiar prim-miniștri cu competențe neclare sau absente, dar care administrează și reglementează ditamai națiunea. În schimb, când vine vorba de profesori, standardele saltă la cer. Profesorul trebuie să fie nu doar un profesionist desăvârșit în domeniul lui, ci și un bun psiholog – că nu-i de colo să lucrezi cu fragilele minți de copii și adolescenți –, un bun pedagog, fiindcă degeaba excelezi în specialitatea ta dacă nu știi să îți dăruiești cunoașterea, și, pe deasupra, un bun profesor de serviciu.
N-ar fi rău dacă, pe lângă modulele psiho-pedagogice din timpul facultății, profesorii ar avea și niște cursuri obligatorii de autoapărare: kung-fu, tae-kwon-do, tao-te-king, ceva cu monosilabe sino-japoneze. Abia atunci învățământul românesc ar merge zbârnâind, fără poticneli, scandaluri și înjunghieri în fața cancelariei.
Parcă văd așa, pe fundalul cerului auroral al unui cartier plin de blocuri, niște umbre ce planează de pe o clădire pe alta și, la momentul oportun, coboară asupra huliganilor sau vânzătorilor de droguri ce pândesc la colț de școală. Plonjează asupra lor, îi imobilizează, cheamă poliția, predau infractorii și se grăbesc fiecare spre școala unde sunt profesori de serviciu. La prima oră, doamna de română – și de serviciu – predă ceva Eminescu și intonează blând „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună…“. Și chiar atunci ochiul ei ager prinde o mișcare suspectă. Într-o clipă scoate de la sutien un lasou ninja, lansându-l spre intrusul care tocmai a pătruns în curte, și apasă butonul de alarmă. Apoi se întoarce calmă spre elevi: „…se ascund în rămurele, noapte bună“.
După vreo două minute pe celularul doamnei profesoare apare un mesaj: „Era poștașul cel nou, să știți. Dar nu s-a supărat, a întrebat dacă sunteți măritată“. Doamna zâmbește cu înțelegere și își continuă lecția.
2 comentarii
Savuros, ca de obcei!
Fac galerie pentru o noua carte scrisa de dvs.!
De când v-am descoperit , sunt câteva luni, am cumpărat si citit tot ce ați scris . Clar , sunteți scriitorul meu favorit !
Am râs cu lacrimi citind si recitind eseul asta !
Astept cu mare nerăbdare si interes o noua scriere a dvs.