Câteodată – nici măcar foarte rar –, în încercarea de a îmbunătăți un lucru, oamenii izbutesc să-l strice și mai tare. Și aș zice că noi, cei de azi, excelăm în domeniu, iar românii... ei, românii ar putea da niște lecții interesante. Nu o să caut exemple cu încărcătură ideologică sau de mare anvergură socială, fiindcă am la îndemână unul banal: pistele de bicicletă.
Pistele de bicicletă trebuiau să fie ceva bun: să încurajeze circulația pe două roți și să mai decongestioneze traficul pe șosele (mai ales în orașele mari și aglomerate – scuzați-mi exprimarea pleonastică). Nu părea nici să fie ceva foarte complicat: modelul a fost deja conceput, testat cu succes și aplicat în alte orașe din vestul Europei. Noi nu trebuia decât să îl preluăm, adică să-l copiem, că umblă vorba că la asta ne pricepem… și gata. Ce ar putea merge prost?
Păi, multe. Căci, din cine știe ce motive, administrația românească a fost dintotdeauna creativă și a încercat mereu să naturalizeze (dacă ăsta o fi cuvântul) modelele funcționale din alte părți. Așa că a naturalizat și pistele speciale pentru biciclete. Înainte de apariția acestor piste, totul era clar, bine reglementat, funcțional și mergea prost. Adică pietonii mergeau pe trotuare, bicicliștii circulau pe marginea șoselei, unde erau claxonați din când în când de șoferii tot mai numeroși și mai nervoși, iar uneori erau și tamponați, ba chiar omorâți de vreo mașină prost condusă. Și cine nu conduce prost când e nervos? Sau beat?
Apoi au apărut pistele de biciclete. Ce progres! Ce civilizație! Ce siguranță și confort occidental! Dar nu întru totul occidental, desigur. Fiindcă autoritățile locale, în mica lor înțelepciune, au decis să construiască acele piste direct pe trotuare, pe care le-au tăiat în două: o jumătate de trotuar pentru biciclete, o jumătate pentru mersul pe jos. Ba chiar cuvântul „construiască“ e cam pretențios, fiindcă de obicei pistele s-au încropit cu cheltuieli minime: câteva găleți de vopsea și niște pensule cu care s-au trasat niște linii și niște desene cu biciclete stilizate. Dar chiar și așa, intenția era una lăudabilă, așa că de ce să iasă prost?
Era la mintea cocoșului: fiindcă s-a realizat exact așa, adică prost. De obicei trotuarele din orașele noastre nu sunt foarte late, așa că tăierea lor în două nu ajută pe nimeni.
O bicicletă nu are suficient loc pe banda îngustă de vopsea și mai înghiontește din mers când și când cu ghidonul câte un pieton speriat. Un grup de doi-trei oameni, care odinioară ar fi mers la pas și și-ar fi povestit una-alta, de acum trebuie să se strecoare pe trotuar în șir indian sau să intre pe teritoriul pistei zugrăvite, unde plimbărețul riscă să fie lovit de o bicicletă în viteză – și pe bună dreptate, cu ce drept pătrunde el pe șoseaua aia strâmtă, dar atât de europeană? În contrapartidă, mai vezi și câte doi bicicliști circulând unul lângă altul, povestind ca doi prieteni buni de-a latul întregului trotuar și, uneori, evitând în ultima clipă un pieton neatent – sau atingându-l amical cu roata.
Dar se poate și mai rău. Criza locurilor de parcare i-a făcut pe șoferi să oprească mașinile pe trotuare – și, măcar că e ilegală, parcarea pe trotuare a devenit lege informală prin generalizare: toată lumea o face, deci e în regulă. Numai că multe dintre trotuarele astea sunt de-acum și piste de bicicletă, așa că bicicliștii se trezesc că drumul le e blocat de mașinile cocoțate peste banda aia îngustă de vopsea.
Și-atunci ce să facă și ei? O apucă pe trotuarul propriu-zis, speriind pietonii și zăngănind a scuză din sonerii, sau coboară iar pe șoseaua mașinilor, unde îi claxonează și îi înjură șoferii, care le arată furioși pista de biciclete… după care văd că e blocată și dau din mâna a lehamite.
Așadar, teoretic avem acum piste pentru biciclete, trotuare pentru pietoni și șosele pentru mașini. Practic însă avem biciclete pe piste, pe trotuare și pe șosele, mașini pe trotuare, pe piste și pe șosele, pietoni pe trotuare și piste – și toată lumea e nemulțumită. E mai bine? E mai rău? E bine ca la noi, atâta tot. Dar ne-om descurca și cu binele ăsta nou, cum am făcut-o și cu altele până acum și cum o s-o mai facem și de acum înainte.