Noi, bărbații, ăștia de ne începe cenepeul cu cifra impară, avem niște trăsături psihologice comune.
Chiar dacă suntem, din fericire pentru doamne, foarte diferiți, există totuși în noi acest nucleu comun, ancestral, al tendinței de a-ți marca teritoriul și proprietatea. Din păcate, conceptul de proprietate include și femeia lui pater familias, meteahnă de pe vremea când vânam mamuți.
Nu cred că mă înșel când afirm că orice bărbat care începe o relație nouă își dorește, din partea fetei, confirmarea faptului că este zmeul zmeilor, capo di tutti capi, buricul pământului. Adică să i se spună, cu subiect și predicat, că el este cel mai bun bărbat pe care cetățeana l-a avut în palmares. Și ca să nu facem recensământul relațiilor ei anterioare, de obicei ne raportăm la cel dinaintea noastră, la dușmanul cel mai recent. Aici diplomația strică hardughia, în sensul că femeia nu este nebună să îți spună altceva decât ce ai vrea să auzi, iar asta o face să nu pară credibilă. Parcă lipsește ceva, o încheiere, un punct apăsat, care aproape să perforeze coala. Încheierea asta implică, musai, să te vezi ochi în ochi cu acest fost. Nu e nevoie de prea multe cuvinte, este de ajuns să spui atât: tu ești fostul iubit al fetei cutare? Să știi că îi este mult mai bine cu mine. Hai, pa!
Aveam cam nouășpe ani când m-am despărțit de Ancuța și am cunoscut-o pe Marcelușa. Eu dorohoian, ea din județul Botoșani. Păream suflete pereche, din alea care pot trăi o veșnicie cam doi ani împreună. Primisem și declarația sinceră, cu lacrimi în ochi, cum că bărbat ca mine nu există pe lumea asta. Marcelușa avusese o relație anterioară cu un băiat, Gelucu, din Carei, venit temporar să lucreze în construcții, despre care se jura că nu a însemnat nimic, au fost doar două săptămâni în care s-au văzut de trei ori, din care de două ori el a fost beat. Puteam să mă consider din start învingător, nu?
Pe naiba, vânătorul de mamuți cerea sânge! Trebuia să îl privesc în ochi pe acest Gelucu din Carei și să-i spun cele câteva cuvinte care să-l doboare. Am cumpărat bilet de tren, cu vreo cinci schimbări, în șaișpe ore eram la el. Chiar îmi construiam în cap scenarii despre momentul în care coboram în gara de destinație și strigam de pe peron: care-i, bă, Gelucu din Carei?
În ziua cu pricina m-am trezit la ora cinci, ca să mai apuc să repet puțin, la oglindă, discursul, apoi să plec spre gară. La cinci și douăzeci aud soneria ușii. Deschid. Necunoscutul, fără nici o introducere, întreabă: tu ești fostul iubit a’ lu’ Ancuța?