N-am fost niciodată un susținător al PSD (FSN-PDSR etc.), dar, dacă încerc să mă detașez puțin și să judec obiectiv lumea politică românească, cu precara ei cultură specifică, trebuie să mă declar uluit de neputințele acestui partid.
Cu un strop de înțelepciune – sau mai degrabă de cumpătare – și cu ceea ce odinioară se numea „glagore“, pesediștii ar fi putut domina fără drept de apel scena politică de la noi și ar fi trecut, cred, fără hopuri din guvernare în guvernare, cu premier social-democrat, cu președinte social-democrat, cu guvern dominant și parlament majoritar. Evident că e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit, dar simt imboldul răutăcios să comentez post festum, după eșecul neașteptat al PSD de la alegerile europarlamentare, gafele monumentale ce le-au împiedicat supremația.
Probabil că mulți lideri PSD se întreabă de ce acest popor nerecunoscător, căruia i-au mărit pensiile și, în multe cazuri, și salariile așa cum n-a mai făcut-o nimeni până acum, a refuzat să-i voteze. Poporul român nu e unul excesiv de moral – nici un popor nu e așa. În plus, majoritatea românilor, departe de a fi niște ființe neprihănite și justițiare, abordează raporturile lor cu puterea într-un stil tranzacțional. Acest adevăr a fost intuit foarte bine de Ion Iliescu, fost lider PSD și președinte al României, care, fără a se împiedica vreodată în scrupule morale, a consolidat sistematic poziția de partid-fanion pe care a deținut-o în anii 1990 chiar și în anii în care pierduse puterea.
PSD a rămas aproape trei decenii cel mai puternic partid din România (poate mai e și astăzi) tocmai pentru că nu este un partid, ci o „structură“. Însă pare-se că puterea îmbată rău sau cel puțin așa se zice – și în cazul de față chiar așa au stat lucrurile. Tocmai puterea acumulată și siguranța pe care le-o conferea senzația de dominație absolută, de control total, i-au făcut pe autocrații pesediști să se autosaboteze.
Una dintre ocazii a fost în 2003. Revenită la putere după anii de guvernare chinuită a Convenției Democrate, formațiunea condusă pe atunci de Adrian Năstase controla ferm toate structurile statului, recompensându-și supușii și pedepsindu-i pe recalcitranți. Atunci, la o revizuire a Constituției, mandatul președintelui a fost prelungit de la patru la cinci ani, ideea fiind, evident, de a-i asigura lui Adrian Năstase o președinție confortabilă și prelungită. Și, cum uneori excesul de trufie se pedepsește, manevra i-a oferit pe tavă un mandat prelungit, ba chiar două – zece ani în fruntea țării! – celui mai critic adversar al PSD, Traian Băsescu. Iar Adrian Năstase a fost condamnat ulterior la închisoare cu executare și la uitare politică.
Mai târziu, după ce a încercat să îl demită pe președintele Traian Băsescu printr-un referendum și a eșuat din pricina prezenței scăzute la vot, același partid a modificat legea referendumului, scăzând pragul de validare de la o prezență de 50% din numărul votanților la una de 30%. Ca și în cazul prelungirii mandatului președintelui țării, PSD a căzut singur în groapa săpată cu întârziere pentru adversari: referendumul propus de președintele Klaus Iohannis, care viza fățiș (deși nu direct) legile justiției inițiate de PSD, a fost validat – ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă legea rămânea neschimbată. Chiar dacă efectul juridic al referendumului e neclar, cel emoțional și simbolic s-a văzut limpede, mai ales că referendumul s-a desfășurat odată cu alegerile europarlamentare. „Marele partid“ a pierdut – mult –, încă o dată pe propria-i mână și, ca de obicei, liderul său a pierdut cel mai mult: azi e în închisoare.
Să fi fost asta o lecție pentru PSD? Un îndemn spre schimbare? N-ar fi rău, dar ar fi greu: ca să scape de păcatul greu al trufiei autocratice, ar trebui să devină într-adevăr un partid social-democrat. Iar așa ceva lumea politică de la noi n-a cunoscut și tare mă tem că nici n-o să cunoască vreodată.