Paradoxal, viitorul luminos ni se intrezarea, mie si prietenilor de la scara, odata cu punerea in aplicare, seara, a economiei de electricitate.
Pe romaneste, lasarea in bezna a orasului. Povestea asta ma amuza, pentru ca abia asa aveam cadrul natural perfect sa jucam o chestie care se numea „somata” – un fel de „prinsa”. Mitingul regizat la care participasem cu ocazia „celui de-al paispelea Congres” fusese, in mintea scurta pe care o aveam atunci, doar un bun prilej sa scap de scoala; si ca sa fac misto, alaturi de colegii mei din clasa, de portretele inconjurate de „spice de griu” ale celor doi, spinzurate pe Hotelul Moldova din Iasi; si ca sa fim „mustrati” cu simt de raspundere de-un grup de muncitori de pe la Tepro, care ne transmiteau, calduros, nu e frumos sa rideti de Toarasu!
Studentii cu care ma intilnesc, astazi, zilnic, erau in acel an cel mult „soimi ai patriei”. Cei cu care ma voi vedea peste un an-doi existau, atunci, doar in „planurile pe termen mediu” ale parintilor. Pentru ei, Republica Socialista e o poveste si atit.
B1TV a difuzat un documentar facut prin 1990 de francezii de la TF1, despre „procesul” in urma caruia cuplul Ceausescu a fost condamnat la moarte si executat. S-a discutat mult si la noi pe seama acelei caricaturi de judecata, pe seama moralitatii sau imoralitatii impuscarii celor doi. Eu, cu toata inconstienta copilariei pe care o traiam in regimul comunist, nu am avut nici acum, la 18 ani „dupa”, vreo stringere de inima auzind sentinta. Asta pentru ca simteam, chiar si atunci, chinurile prin care treceau parintii si apropiatii, in general, oamenii maturi incercati de „darnicia” comunismului. Banuiesc insa ce reactii ar provoca tot acel proces in mintea oamenilor de 20-21 de ani de astazi. Ele au fost sintetizate intr-un comentariu din studioul TF1: „Priviti acesti jurati! Chiar si acum, in timpul procesului, se uita cu frica la Elena si Nicolae Ceausescu. Si uitati-va la Ceausescu: are demnitate, ceea ce nu se poate spune despre ceilalti”. Asta e fraza care m-a rascolit cel mai tare. Pentru ca francezii care vorbeau despre evenimentele din 1989 din Romania si tinerii de 20 de ani de astazi au un numitor comun: detasarea. Si, privind lucrurile astea la distanta de aproape doua decenii, chiar asa par: Ceausescu, in nebunia lui, nu s-a vaitat nici o secunda in fata mortii. Iar procesul strimb, populat de actori din vorbele carora reiesea sentinta inainte de pronuntare, ii cresc acestuia „aura”.
Ceausescu este, astazi, victimizat. Si Ion Antonescu a fost impuscat cam la fel. Un personaj cu rang de statuie in zilele noastre in unele medii respectabile, dar conducatorul unui regim singeros, care a schilodit mii de familii din Romania. Asta e, poate, blestemul pe care l-a lasat acel 25 decembrie in care cei doi au fost omoriti: un lucru facut strimb are efecte din ce in ce mai stilcite odata cu trecerea timpului.