Cartea Restul e tăcere (Viața și opera lui Eduardo Torres) , de Augusto Monterroso (1921-2003), traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, a fost publicată la Editura Polirom în anul 2019.
Scumpe domnule Monterroso, profitând de abisala mea ignoranță și de lipsa traducerilor din textele dumneavoastră în limba română, adevărul rușinos este că nu vă cunoșteam.
Eu nu știam ce a spus domnul Carlos Fuentes despre domnia voastră: „Închipuiți-vă ființele imaginare ale lui Borges la ceai cu Alice. Iată-l pe Monterroso“. Eu nu știam dacă are sau nu are dreptate, apoi s-a întâmplat că mi s-a oferit volumul Restul e tăcere și am râs de la prima până la ultima propoziție. Am râs ca la clasicii ruși, dureros, ca în oglindă.
Scumpe domnule Monterroso, ați râs de ei, de noi, de domnia voastră, și foarte bine ați făcut pentru că hohotul acesta este totuși unul dintre marele daruri ale umanității.
Ironia dumneavoastră este binevenită, mereu a fost, căci oamenii de care vă ocupați niciodată n-au lipsit de pe pământ.
În limba română există un cuvânt frumos pentru intelectualii plini de fasoane și șabloane. Noi le spunem moftangii. Ni l-a lăsat moștenire un dramaturg cu care cred că v-ați fi înțeles foarte bine. Nici el nu suporta morga tuturor acestor impostori care-și fac laudatio și captatio benevolentiae în cerc.
Scumpe domnule Monterroso, cartea dumneavoastră în care se râde binemeritat de gargara cu latină vulgară și de vorbele de duh de care se agață toți pigmeii gândirii, e așezată sub cupola unui titlu superb.
Acest Restul e tăcere, care traversează Furtuna lui Shakespeare, fiind în același timp concluzie dezarmantă și autoironie, e poate cel mai bun titlu cu care ne-am ales din boomul latino-american. Veți fi, poate, de acord, că nu e tocmai puțin.
Apoi, epitaful sub care așezați viața lui Eduardo Torres: „Aici zace Eduardo Torres/ cel care de-a lungul vieții/ a venit, a văzut și a fost mereu învins/ atât de forțele naturii/ cât și de navele inamice“… Sunt foarte puține epitafe care să îi stea alături acestuia gândit de părintele Benito Cereno din San Blas, frumosul, imaginatul, adevăratul San Blas.
Restul e tăcere e o carte foarte amară, așa cum se prezintă cuprinsă de toate limitele patetice și înspăimântătoare ale ființelor omenești. Iar dintre toate cugetările și aforismele domnului Eduardo Torres, risipite prin gazete și crâșme, cel mai mult îmi place aceasta cu privire la nostalgie: E după colț.
Domnule Monterroso, putem să râdem de univers și de importanța nemărginită a faptului ridicol de a scrie, putem să râdem de melancolie și de citarea abuzivă a clasicilor, dar domnul Eduardo Torres va avea întotdeauna dreptate.
Nostalgia chiar e întotdeauna după colț, iar acum, când am depășit colțul acesta, mă simt trist ca Eduardo Torres la auzul ploilor, fiindcă satira nu a putut să vindece niciodată lumea și toți minunații autori care au râs atât de grandios de prostia și de vanitatea omenească și-au risipit orbitor și zadarnic inteligența. Oamenii au rămas tot cârtițe și n-au văzut strălucirea cometelor.
Scumpe domnule Monterroso, ați fost magnific și – cu toată dragostea – nici asta nu v-a folosit la nimic, și abia aici se încheie comedia și poate să înceapă tragedia. Muzica!