Parking, noul film regizat de Tudor Giurgiu, e un love-story dintre un român și o spaniolă și se inspiră din romanul autobiografic Apropierea de Marin Mălaicu-Hondrari.
Dar ar fi greșit să îl cauți pe Mălaicu-Hondrari în film. Giurgiu e mai interesat de o poveste de dragoste decât de viața interioară a unui scriitor (Mălaicu-Hondrari sau altcineva) sau de povestea cuiva care lasă România începutului anilor 2000 pentru a păzi pe nimic o parcare de mașini din Spania.
Filmul nu respiră nici sentimentul aventurii – Adrian, personajul central, nu pare interesat de nimic altceva decât de scris, deși nu suntem introduși decât lapidar în bucătăria lui de scriitor. Ce definește acest erou cuminte pare să fie mai degrabă așteptarea a ceva ce s-ar putea întâmpla și care se și întâmplă când o întâlnește pe Maria (Belén Cuesta), o muziciană nonconformistă care cântă într-o trupă cu care merge des în turnee, fiind și măritată cu unul dintre colegi.
Filmul convinge la acest capitol. Între debutantul în rol principal Mihai Smarandache (foarte bun, deși accentul moldovenesc derutează la cineva pe care îl știi din Bistrița) și Belén Cuesta (interpreta Mariei) alchimia există, iar imaginea superbă a lui Marius Panduru îi izolează pe cei doi eroi de restul lumii într-atât de mult încât devine credibil când Maria își lasă soțul și vine să stea cu iubitul în rulota din parcare.
Dar prea multe nu se întâmplă de fapt în acest film în care relațiile dintre celelalte personaje sunt și ele pe un fel de așteptare. În afara pasiunii convingătoare dintre Adrian și Maria, relațiile dintre Adrian și paznicul lui Rafael (Luis Bermejo) sau dintre Adrian și soția acestuia, Mercedes (Ariadna Gil), par să fie puțin defazate, neaprofundate. Adrian nu e atât de prieten cu Rafael pe cât și-ar dori unul sau celălalt, astfel încât deznodământul să fie dureros, iar Mercedes pare doar o femeie de treabă, nu neapărat una care înțelege literatura. Cred că de fapt încerc să înțeleg de ce lipsește emoția din film sau poate o caut într-o granulație pe care regizorul-scenarist nu a dorit-o.
Sunt convinsă însă că prea multa muzică diluează din emoție – și pentru că îi indică spectatorului pasajele unde ar trebui să empatizeze cu personajele. Deși scenele pe Super 8mm, care reconstituie amintiri din trecutul lui Adrian din România (inclusiv din perioada comunistă) sau proiecții ale dorințelor lui sunt extrem de frumoase, nici ele nu exultă de nostalgie sau lirism.
Apropierea, ca să folosim titlul romanului inspirator, ar fi pasul pe care spectatorul trebuie să-l facă pentru a atinge acest film în care emoția e exterioară acțiunii și care trebuie mai degrabă să fie inventată de spectator.
Altfel, totul funcționează. Actorii sunt bine conduși – și încă o dată Giurgiu demonstrează că se descurcă foarte bine în scenele cu mai multe personaje (și nu doar în ele). Imaginea e superbă, scenografia e potrivită contextului (deși Spania pare că se află și ea undeva în apropiere). E poate mai greu să localizezi filmul și temporal, dar și aici cred că regizorul n-a dorit să insiste prea mult.
De altfel, e greu să spui că Parking e un film românesc, după cum nici să spui că e mai mult spaniol nu poți. E, mai degrabă, un europudding, gândit să fie accesibil unui public cât mai larg. Cred că, de fapt, aici greșește Tudor Giurgiu – și în diverse concentrații a făcut-o și în filmele sale precedente. Poate că nu ar trebui să se protejeze așa mult și să nu gândească atât de mult ca un producător, reducând riscurile și evaluând în avans reacția publicului, în timp ce o voce în cap îi spune că, dimpotrivă, ar trebuie să facă un film serios, de festival. Orice cineast ar vrea ca filmele lui să aibă succes și în festivaluri, și în săli, dar poate că ar trebui pur și simplu să-și dea drumul și să facă un film pe sufletul lui. Și pe urmă va vedea el în ce direcție merită să o ia.
Parking – de Tudor Giurgiu, cu: Mihai Smarandache, Belén Cuesta, Ariadna Gil, Luis Bermejo, Carmen Florescu