Volumul Vara de Albert Camus (care reunește proze publicate între 1939 și 1953), traducere din limba franceză de Modest Morariu, a fost publicat la Editura Polirom în 2019.
Scumpe domnule Camus, vă scriu din Orient, dintr-o cafenea cum erau atâtea în Oranul dumneavoastră, din acea Algerie de altădată, din acel sud etern, o cafenea „lustruită de jeg, presărată cu picioare și aripi de muscă, cu un patron veșnic zâmbitor, în ciuda sălii pustii“, chiar așa.
Vă scriu pentru că tocmai am citit Vara și am găsit chiar aici, în aceste proze, care n-au cunoscut gloria Ciumei sau a Străinului, cele mai frumoase pagini din tot ce am citit în opera dumneavoastră.
Nu am pretenția că am dreptate – o asemenea pretenție e întotdeauna absurdă. Îngăduiți-mi, totuși, să încerc să argumentez.
Aici, în descrierea melancolică, sălbatică și sinceră a Oranului dumneavoastră și a oranezilor, definitiv departe de pretenția marilor ficțiuni și a celei mai înalte filosofii, aici, în aceste rânduri simple și îngrozitoare, care poartă toată poezia lumii, aici l-am găsit pe acel Camus de care îmi e atât de dor.
Atât de dor – mai ales când mă rătăcesc în labirintul străduțelor din Orient și pot să constat dreptatea ideii dumneavoastră fundamentale că între jucătorii de poker și amatorii de box – măcar acolo! – domnește firescul și că „la urma urmelor, există și o anumită grandoare ce nu se pretează elevației“.
Nu am fost niciodată în Oran, însă citindu-vă mă simt plutind aievea peste pietrele ulițelor sale ruinate de praf și de arșiță, pierzându-mă între dughenele sale extravagante și absurde.
Domnule Camus, Orientul îmi aduce aminte de casa mea dintr-o mahala de la capătul celălalt al lumii noastre, și acolo e un belșug de pompe funebre și – întocmai ca la Oranul dumneavoastră – nu pentru că se moare mai mult, ci pentru că se moare cu mai mult alai, într-un spectacol al durerii care se cuvine afișată ostentativ, exagerată până la delir. Jalea, vedeți bine, a rămas obligatorie în toate mahalalele lumii.
Domnule Camus, dacă ar trebui să aleg un singur fragment din tot ce ați scris și din tot ce ați spus, nu m-aș opri nici la vara care întotdeauna așteaptă în oameni, nici la apropierea dumneavoastră de cei care îndură istoria, nu de cei care o fac.
Aș alege pentru totdeauna aceste cuvinte: „Dar pe bulevardele Oranului nu se dezbate problema ființei și nimănui nu-i pasă de calea spre desăvârșire. Nu rămân decât bătăi de aripi, împăunări de cozi, grații cochete și victorioase, toată strălucirea unui cântec fără griji ce piere odată cu noaptea“.
Bine, poate, și confesiunea că toți ce ați învățat despre viață ați învățat fiind portar în jocul de fotbal.
Domnule Camus, și deasupra mea soarele aprinde chiar acum incendii orbitoare, plănuiesc o călătorie ceva mai îndelungată prin Egipt, Liban și Siria, vreau să fug pe Mediterana cu o corabie. Dați-mi voie să visez și mai departe.
Poate într-o noapte voi ajunge, totuși, și în Oran – și toate luminile vor fi stinse în lume și am să vă zăresc abia în zorii noii zile în port ducând greutatea de pe umerii primilor hamali.