Poliția Locală din Satu Mare era în stare de maximă alertă. Niciodată nu se mai confruntaseră cu o situație atât de tensionată, care părea că urmează să degenereze în ciocniri de stradă.
Sau, dacă este să ne referim la speța asta, ciocniri de fața blocului. Erau opt, unii mai burtoși, alții mai schije, nicicum nu se încadrau în standardele de condiție fizică impuse de slujba de polițist local, iar asta nu făcea deloc bine ideii de curaj de care ar trebui să dea dovadă acești reprezentanți ai forței coercitive a statului. Priveau pierduți către pâlcul de oameni care le blocau accesul în scara blocului, de ziceai că România conduce Franța cu unu la zero în minutul nouăzeci și ai noștri s-au pus cu toții in poartă. Primiseră o sesizare stupidă, dar care trebuia verificată și anume faptul că la etajul doi cineva ținea în bucătărie un cal. Un trecător ar fi zărit capul cabalinei, care privea meditativ pe geam.
Nu vi se pare ciudat că nimeni din bloc nu a reclamat prezența bidiviului la etajul doi și a trebuit să o facă un trecător oarecare? Nu cumva asta înseamnă că reclamantului doar i s-a părut, fiind cu siguranță beat sau drogat? Păi nu, fiindcă echipa era tot în poartă, deci avea ceva de ascuns. Calul a fost moștenit de respectivul vecin de la un unchi.
Nu a venit pur și simplu cu el acasă, ci mai întâi a strâns o listă cu semnături de acceptanță din partea tuturor vecinilor, în baza unei foarte bune campanii de promovare a incluziunii sociale a calului, care avea în centru bucuria copiilor de a putea călări și mângâia un astfel de animal fără a trebui să iasă din bloc. Și nu, nu se auzea tropot, fiindcă domnul de la parter, croitor de meserie, i-a făcut murguțului niște papuci din molton, fapt care reducea impactul cu podeaua până la nivelul în care puteai să juri că pășește o pisică. Însuși proprietarul a insistat să-l treacă la cheltuielile de întreținere.
Toată iarba din fața blocului era păscută, nu mai era nevoie să o taie cineva. Mai mult, deși poate părea absurd în percepția unor minți înguste care nu ar putea să se gândească decât la mâță, pekinez, peruș sau caras auriu când vine vorba de animal de companie, calul își făcea nevoile în baie, la o litieră supradimensionată. Și nici măcar nu necheza, fiindcă pe o rază de mulți kilometri nu exista nici un alt cal cu care să comunice.
Iată de ce toată lumea din bloc era fericită cu prezența simpaticului animal și nu dorea să lase pe nimeni, nici măcar pe vajnicii polițiști locali, să strice armonia grupului.