Orașul nostru nu a dat nici un geniu. Ar fi fost drăguț dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, dar din păcate nu a fost cazul.
Ne-ar fi priit un geniu care să ne pună pe harta locurilor din lume unde s-au născut și au trăit, măcar în primii ani ai vieții, genii. În locurile cu adevărat norocoase, geniile au și creat. Nu era cazul nostru, ceea ce nu înseamnă că noi nu aveam oameni speciali. Raul.
Raul suferea de insomnii și avea dromomanie. Asta înseamnă că nu mai dormise o noapte întreagă de la șaptesprezece ani, ieșea noaptea pe străzi și umbla necontrolat încolo și încoace, ca și cum ar face un rond, ca și cum ne-ar fi vegheat pe toți, ca și cum ar fi fost un înger sau poate chiar diavolul.
Raul nu avea nici o oglindă în casă, nu ar fi suportat să se privească, iar la capătul nopților chipul său era mutilat de cearcăne. Cu toate acestea, purta cu el toată energia nopților nedormite, ca și cum nocturnele sale i-ar fi sporit toate harurile.
În nopțile acelea, Raul mergea pe stadion, dădea zecea ture pistei de atletism, apoi trecea pe lângă biserica Părintelui Marcel, cobora pe strada principală spre șantierul doi, aproape că trecea granița pădurii, se întorcea pe alei, urca dealul și cobora valea spre șantierul unu, arareori era cineva care să îl vadă în nopțile acestea.
Dar toți știau că era ceva cu Raul. El compunea în gând cântece de dragoste pentru fete pe care încă nu le cunoscuse. Alerga și se gândea că este un astronaut plecat în spațiu și de acolo privește pământul și vede până în inima lucrurilor.
Raul era cel mai carismatic om care a trăit la noi în oraș – el era un geniu în arta de a seduce. Fetele se îndrăgosteau de el, băieții se îndrăgosteau de el, iar el râdea din toată inima și avea vorbele potrivite pentru fiecare și nu rănea pe nimeni. N-o mai lungim: Raul era cu adevărat un personaj.
Când îl vedeam, mi-l imaginam pe o mare scenă, singur cu chitara lui trecând de la cântece triste la cântece despre frumusețea vieții, mi-l imaginam purtat pe brațe, îl vedeam purtând o mantie în o mie de culori, ca un supererou, alteori mi-l imaginam îmbrăcat în haine vișinii de damă zâmbind cu buzele rujate violent.
Raul le sucea tuturor mințile și se vede treaba că nici eu nu am scăpat. Era ca și cum ar fi putut să ne facă vrăji – felul în care așeza cuvintele în frază, lucrurile pe care le spunea, deși nu era niciodată la curent cu evenimentele la zi.
Era iarnă și cerul era de gheață și, la miezul nopții, Raul pășea prin zăpadă în labirintul său. Și atunci i s-a întâmplat: a simțit o nevoie nemaipomenită de a adormi, de a se așeza în zăpadă și a dormi pentru totdeauna, de a dormi toate eternitățile, era ca și cum toate nopțile nedormite s-ar fi întors la el, iar el le-ar fi dat ascultare. Raul se împletici către casă.
Urcă douăzeci și nouă de trepte și se trezi la etajul al treilea, se târî mai departe până la canapeaua din sufragerie și căzu în somn cu toate hainele pe el și cizmele în picioare.
Dormi trei zile încheiate, iar când se trezi Raul era un om normal și totul era pierdut. Nu mai rămăsese nimic din zâmbetul lui misterios, când nu știai dacă era îngerul sau diavolul.
Raul n-a mai fermecat niciodată pe nimeni. A intrat calfă într-un atelier mecanic și a reparat toată viața motociclete și scutere, a umflat roți de bicicletă, a trăit într-un halat albastru, a dormit nopțile, a iubit o femeie la fel de banală, care i-a născut trei copii, nici unul cu o stea în frunte, și a fost foarte fericit și oamenii au învățat să trăiască urându-l că le luase dreptul la utopie. Oamenii nu pot să trăiască fără excepțional.
Și de atunci doar diavolul se plimbă singur noaptea pe străzile orașului nostru și nimeni nu îl vede și diavolul e și el trist, pentru că nu mai are nimic de făcut aici, diavolul e foarte singur, e tot mai târziu pe pământ, tot ce nu are suflet e, de-acum, sfânt, așa cum și-a dorit, și doar babele se mai tem de necuratul, dar nici ele cu adevărat. Răul a ajuns o superstiție și diavolul merge și el înainte. Diavolul merge înainte cu mâinile în buzunare, singur pe străzi, are un inel fără gravuri și fumează țigări scumpe care nu strălucesc în întuneric.