La 40 de ani distanță de anul când a început să fie filmat, The Other Side of the Wind de Orson Welles a avut premiera mondială anul trecut, în cadrul Festivalului de la Veneția, puțin mai târziu intrând și pe Netflix.
Welles a murit în 1985, la fel ca mulți (din 1976 până azi) dintre cei care au participat la acest ambițios proiect, care pentru cineastul revenit din Europa era ocazia de a-și spune opinia despre sfârșitul vechiului Hollywood, despre noul Hollywood și despre cineaștii europeni în trend. Dar filmul a avut o karmă grea. A fost turnat cu intermitențe vreme de șase ani (1970-1976) și s-a confruntat cu o grămadă de probleme financiare și juridice, care nu s-au încheiat nici după moartea lui Welles. Într-un final, a fost montat (Welles apucase să editeze 40 de minute), i s-a adăugat o coloană sonoră (jazz, cum a vrut Welles) și a fost lansat la apă cu comentarii laudative din partea criticii care, dat fiind situația lui specială, a știut să-l contextualizeze.
The Other Side of the Wind e, cum bine a scris „Variety“, un „carnet de ciorne“ („Variety“ se întreba și dacă e oare bun sau prost). Într-adevăr, trebuie tratat drept ceea ce e – un film neterminat și imperfect, cu primele 25 de minute în care îți vine să-l oprești de tot (e haotic și încălecat, fără milă pentru spectator), dar apoi cu mai multe momente reușite, plus că e în continuare modern și proaspăt, deși din anii ’70 până azi au avut destul timp să apară filme care combină colorul cu alb-negrul, care folosesc filmul în film sau mockumentary-ul, care experimentează în toate direcțiile. (Cică Oliver Stone, care a văzut materialul brut, de aici s-ar fi inspirat pentru Natural Born Killers, dar mai degrabă ăsta a fost mersul istoriei.)
Filmul lui Welles e testamentar și personal, dar e interesant și pentru că, fiind un pretins documentar (mockumentary), e mai ales un document al epocii în care a fost filmat, lucru devenit mai vizibil azi.
Personajul principal e un regizor din vechea gardă a Hollywoodului, interpretat de regizorul John Houston. Jake Hannaford un fel de Hemingway al cinemaului – așa cum și Houston a fost numit –, dar nu e (cum spunea Welles), un alter-ego nici al lui Welles, nici al lui Houston.
John Houston, care a fost și un actor fabulos, îl joacă așadar pe odinioară celebrul, azi greu finanțabilul Jake Hannaford, care tocmai împlinește 70 de ani, prilej pentru care organizează o petrecere la ranchul unei prietene (Lily Palmer, într-un rol în care Welles ar fi vrut-o pe Marlene Dietrich), unde proiectează filmul său neterminat, intitulat chiar The Other Side of the Wind. Acest film e un thriller psihedelic ce parodiază (ironic, se pare) filmele lui Antonioni și în care joacă o actriță exotică interpretată de croata Oja Kodar (amanta lui Welles din ultimii 20 de ani de viață) și un tânăr pe nume John Dale (un fel de John Doe), pentru care Hannaford manifestă o ciudată fascinație (erotică sau nu, deși Welles mărturisea că e vorba mai degrabă de o proiecție).
Mai e și un regizor, Brooks Otterlake, protejat al lui Hannaford (interpretat de regizorul Peter Bogdanovich, care a fost prieten cu Welles), care realizează un documentar despre Hannaford turnat chiar în momentul acțiunii. Ce vedem e, de fapt, un flashback. În debutul filmului aflăm că Hannaford a murit într-un accident de mașină după împlinirea vârstei de 70 de ani și că ce vom vedea e documentarul comentat de Otterlake.
Printre participanții la petrecere se amestecă colaboratori, dar și jurnaliști și critici, cum e Juliette Riche (Susan Strasberg), despre care s-a spus că o întruchipează pe Pauline Kael, cu care Welles se avea la cuțite și căreia Hannaford îi trage până la urmă o palmă.
Mulți prieteni de-ai lui Welles au jucat sau au făcut figurație pe gratis în această reglare de conturi cu Hollywoodul care a ajuns să fie ultimul proiect (ne)terminat al lui Welles.
Întotdeauna ultimele filme ale unor mari cineaști capătă o încărcătură specială, ajung să semnifice mai mult decât au fost menite.
Prin destinul lui, The Other Side of the Wind rămâne în stadiu de șantier, ca și cum și-ar aștepta autorul să-l definitiveze. Faptul că nu se va întâmpla niciodată nu-l face mai puțin fascinant.