Intii, mi-am infrint oboseala si lenea si m-am intilnit zi de zi, la prinz sau dupa-amiaza sau seara cu prietenii, colegii, fostii vecini ori fostii studenti.
Apoi m-am straduit din rasputeri sa impodobesc casa si un brad frumos, sa cumpar puzderie de cadouri bine gindite (intre care – cel mai greu de procurat – o masinuta de pompieri din 1905, un dobos cu 26 de foi si-un cremes infoiat). Apoi am avut indrazneala si rabdarea sa pregatesc in trei rinduri (primul – experimental, al doilea pe bune si al treilea ca bis), vreme de multe ore, ce n-as fi visat niciodata: trei terine de pui cu nuci, alune, caise, smochine, salvie etc., invelite in bacon crocant. Dupa cit au fost de laudate, am inteles ca am dat lovitura. Apoi am hotarit cu nasul si tovarasul meu de prosteala, desi citiva dintre noi erau bolnavi si tristi, inclusiv el, sa nu ne lasam si ne-am mascat ca in toti anii. De asta data – in reni cu coarne de elan si babetici de Rudolf. Cind s-a facut intuneric si-am apasat pe un buton din crestetul capului, coarnele s-au aprins de beculete clipocitoare si au cintat ceva saltaret in englezeste. Ne-am revenit rapid dupa acest magnific kitsch si vreme de o ora am impartit cadourile pe care ni le-am facut unii altora, cu incredintarea ca a fost cel mai dolofan si vesel Mos din ultimii ani.
Pentru ca am fost atit de increzatoare ca binele o sa vina, el chiar a venit. Mai intii au sosit, cu zecile, urarile de pretutindeni. Intre ele, una chiar neasteptata, taman din Pittsburgh, a unui fost student de la filosofie, Ion Traian Stefan, acum stabilit in State. Mi s-a umplut sufletul cind am citit ce-si amintea Ion de la cursurile noastre de literatura, cum ii pomenea pe colegii lui, Stefan Bastovoi si Dan Hanc, in emailul care avea trecut la subject: Cum mi-am petrecut Craciunul cu Ana Cumpanas. Ce sa mai zic?
Iar in ultima zi a anului, pe la 11, in timp ce trudeam la o rulada de curcan in sos de afine cu hrean, a sosit Robert Serban cu o splendoare de surpriza de la Brumar: ditai volumul la care ne-am dat duhul lucrind atitia oameni, Banatul – un Eldorado aux confins, fala Sorbonei pe 2007 si caseta cu cele trei volume de lux din Crnjanski, traduse de Iota Peianov, prietenul meu. Din tot ce a mai urmat frumos dupa aceea as aminti o banda de casetofon descoperita abia acum, cu vocea de la citeva luni a Oanei, fiica mea, imaginea ei si-a lui Calin, voiosi in Canada, pe skype-video, scrisul cu spor la doua carti deodata, invitatiile in strainatate, picnicul pe zapada, cu ceai fierbinte si cozonac, pe care l-am pregatit pentru prietenele mele in parcul botanic, pagina cu poeziile scrise de Carmen acum o luna in hospice, la maicutele franciscane si pe care i-am aranjat-o in tipografie, ca s-o vada, bucuria si speranta ei cind a tinut in miini spaltul.
Nu stiu de ce, ma gindesc ca toate astea au fost atrase de drumul uluitor pe care l-am facut la manastirea Sf. Gheorghe, atit de aproape de Timisoara, atit de nestiuta, pina in binecuvintata zi de 29 decembrie 2007, cind, ca prin miracol, in mine s-a luminat totul…