Marele Oraș ne aduna din toate colțurile țării și ne îmbrățișa, dându-ne iluzia că vom fi împreună pentru totdeauna, dar peste zilele acelea s-au așezat alte zile și apoi alte zile, e ca și cum s-ar fi coborât o rugină peste sângele nostru.
Toți împărtășeam pe atunci aceleași vise și aveam aceleași amintiri, știam aceleași lucruri.
A fost un timp în care aveam chiar și o casă, numai a noastră, deși nici unul nu avea acte de proprietate.
Îmi e foarte greu să mă întorc în timpul acela, pentru că nostalgia nu are doar obiect, ea este un mecanism care ne schimbă chiar acum – încerc să redevin același, deși știu că nu voi mai fi niciodată cel de atunci, de când nu mă gândisem încă la moarte.
Și timpul prieteniei s-a sfârșit.
Casa noastră s-a destrămat: Vlad a intrat în avocatură și a început să câștige procese și cu ele bani tot mai mulți, care l-au purtat înspre case tot mai mari și mai scumpe, până a ajuns într-un cartier unde nici nu poți să intri. A început să poarte costume cambrate și mai face dragoste doar cu amantele sale, în pauza de prânz, în hoteluri închiriate cu ora.
Ca să îi vorbesc trebuie să îmi fac programare la secretară. Și secretara îi e amantă, bineînțeles. Îmi vorbește pe un ton de profesionistă, de parcă eu nu știu ce le face Vlad amantelor, așa că nu mai sun decât o dată la trei luni, când îmi răspunde o altă secretară, la fel ca aceea dinainte.
Amândoi am iubit-o pe Alexandra și nu mai știu unde e Alexandra acum, dar unde ar fi putut să ajungă o fată cu pornirile ei, o urmam înnebuniți de iubire pretutindeni, ea își ținea curtea mereu deschisă și noi fuseserăm chemați ca să o adorăm. Era de ajuns să spună: asta vreau! și degetul ei se ridica spre un lucru sau spre un om, care nu mai avea scăpare. Avea un fel de geniu moral care o absolvea de toate păcatele. Alexandra își folosea bufonii de la curte care să salveze lumea. Uite că lumea tot nu a fost salvată, dar ea sigur mai încearcă, poate prin Africa.
L-am revăzut pe Mihnea, poartă o butelie pe sub tricou, învârte niște afaceri marginale, a căror poveste m-a plictisit întâmplător. Am vrut să îl opresc, dar nu am avut inimă. M-am prefăcut atent la toate tentativele lui de îmbogățire, care nu vor reuși, pentru că nu știe să fie ticălos până la capăt.
Am avut o idee îngrozitoare: ar fi trebuit să îmi omor toți prietenii când aveau doar douăzeci de ani, să nu trebuiască să îndur timpul care s-a adunat peste noi. Nu suport să îi văd acum, între alte vârste, mergând toți pe alte drumuri, cu casa noastră rămasă pentru totdeauna în urmă, un refugiu la care nu mai avem putere sau curaj să ne întoarcem.
Trec uneori pe strada Făinari să văd singurul loc în care am fost fericit, într-o zi am vrut să bat la ușă, să văd ce ar spune locatarii dacă i-aș implora să mă lase să dau o raită prin casă să văd sufrageria și dormitoarele și băile, pentru că, știți dumneavoastră, aici am fost fericit.
Am sunat la ușă și am fugit înainte să-mi răspundă cineva. Am spionat casa zile la rând, cred că acum locuiește acolo o pianistă bătrână și probabil un pic nebună. Ce-ar fi spus pianista dacă aș fi implorat-o cu adevărat?
Toată averea mea se rezumă astăzi la o bicicletă cu care cutreier doar cartierele mărginașe, unde viața a rămas grea și prezentul încă nu a sosit.