Am continuat să văd lucruri, aud o voce care îmi spune când anume să întorc capul – la timp pentru a vedea ceva ce nimeni nu a mai văzut vreodată.
Iar strălucirea acelor clipe e orbitoare și nu pot să o prind în cuvinte, cuvintele îmi scapă, cuvintele sunt pești într-un năvod care a mucegăit și s-a rupt și e absurd să mai ies cu el în larg.
Toată lumea mă întreabă cu ce mă ocup, ca și cum chiar ar trebui să mă ocup cu ceva, nimeni nu se mulțumește cu adevărul acesta: nu fac nimic. Sunt adevăruri care nu folosesc nimănui și am învățat-o destul de târziu. Nimic.
Prietenul meu de acum douăzeci de ani s-a schimbat cel mai mult. Poartă un cioc alb, care-l îmbătrânește îngrozitor, doarme pe niște rogojini în casa lui concepută în stil japonez, a înnebunit cu stilul japonez, nici nu știu de unde își ia mâncarea japoneză, ascultă doar muzică japoneză și pereții lui sunt plini de simboluri japoneze care nu reușesc să mă atingă. Nu are în toată casa aia nici un disc cu Bob Dylan. Am încercat să îi povestesc un roman despre doi frați care pleacă împreună cu un vapor în America și devin amanți și… Nu mă auzea. Îl evit.
Dacă ar fi putut să fie altfel? Am ajuns și eu cândva la New York, eram singur și m-am dus în Chinatown fiindcă urma să găsesc ceva acolo. I-am privit bine pe toți chinezii, eram singurul om din New York care nu se grăbea nicăieri, dar chinezul care ar fi trebuit să-mi arate ce căutam nu mi s-a arătat. Sunt și așa vise, care rămân incomplete.
Camera se învârte, patul meu se învârte și el, sunt pe o planetă zburătoare, îmi apăs ochii, ca și cum vreau să evit un atac vascular cerebral, zilele sunt negre și nopțile sunt negre, când mă voi trezi voi pleca să caut un om care e fericit, vreau cu disperare să văd un om fericit, chiar dacă știu că nu voi găsi decât tineri care încă n-au cunoscut restul vieții.
Voi adormi și voi dormi până după prânz și voi deschide ochii și totul va fi în continuare aici.
Nici o poveste nu ar trebui scrisă pentru totdeauna, tot ce s-a făcut până acum este greșit, toți trebuie să avem puterea de a ne întoarce în timp sau măcar de a-l opri din când în când.
Vecina mea are un câine enorm pe care îl strigă Hugo sau Bruno, niciodată nu reușesc să țin minte lucrurile astea. Când aveam cinci ani mi s-a părut că văd de la noi din oraș până la Polul Nord – am văzut aurora boreală și am început să plâng și nu am putut să mărturisesc nimănui ce s-a întâmplat.
Vecina mea se îndepărtează și Hugo sau Bruno parcă șchioapătă de un picior sau poate doar mi se pare, ar trebui să-i spun ceva? Nu îi spun nimic, o las să se îndepărteze, o siluetă fragilă lângă umbra unui câine enorm. Mă gândesc la bărbații cu care se culcă – sigur ține câinele într-o altă cameră, închis. Cine ar avea curaj să o sărute de față cu fiara asta?
Sunt prea multe întrebări, dar adevărul e că nici răspunsurile la ele nu mă interesează prea tare și nu fac nimic, o las să se îndepărteze, cum îi lăsăm toți pe toți ceilalți să se îndepărteze până dincolo de orizont, unde nu-i mai putem ajunge.
Nu voi afla niciodată ce voia să-mi arate chinezul din Chinatown.