Înainte de „binemeritata vacanță“ (n-ați observat că vacanța e întotdeauna binemeritată?) vorbim despre două filme noi care au intrat în cinematografe. Saf, al doilea lungmetraj al lui Ali Vatansever, regizor născut și crescut în Istanbul, e o dramă socială despre urbanizarea care distruge orașul și oamenii confruntați cu sărăcia, în condițiile în care imigrația masivă pune și ea la încercare ultimele rezerve de umanitate.
Filmul a avut premiera în secțiunea Discovery a Festivalului de la Toronto. Filmul, care e o coproducție turco-germano-română (cu Anamaria Antoci producând din partea română prin 4Proof Film) a păstrat nu întâmplător și la noi titlul original. „Saf“ e un cuvânt greu de tradus, care desemnează o persoană naivă și prostuță, dar și pe cineva care ia atitudine.
Asta e și o succintă caracterizare a celor doi protagoniști, soții Kamil (Erol Afsin) și Remziye (Saadet Işıl Aksoy) care se luptă cu sărăcia și lipsa perspective. Locuind în Fikirtepe (aflat în partea asiatică a Istanbulului), cartier cu circa 10.000 de locuitori în care în ultimii ani companii de stat au dărâmat multe case vechi, construind zgârie-nori, ei se văd prinși între ciocan și nicovală. Ori își vând casa (pe care nu vor s-o dea), ori încearcă să-și găsească de lucru, deși joburi nu prea sunt sau sunt prost plătite. Remziye trage tare făcând curățenie (la negru) în apartamentul superluxos al unei turcoaice (unde e colegă cu o româncă babysitter, care și ea lucrează la negru), în vreme ce Kamil decide la începutul filmului să se facă frate cu necuratul și să se angajeze tocmai la firma care le vrea casa. Și el are colegi imigranți – de fapt, singura modalitate de a se angaja excavatorist (fără licență) e să-i ia locul unui sirian care și-a rupt mâna și să accepte un salariu chiar mai mic decât al acestuia.
Orice variantă ar accepta Kamil e un compromis, iar filmul urmărește pe un ton plat și neutru dezumanizarea modestului bărbat, care devine în stare de orice pentru un salariu. Când la mijlocul filmului povestea ia o întorsătură bruscă și soția devine personajul principal, filmul câștigă în ritm și deschidere, pentru că ne arată și punctul de vedere al mult mai energicei soții, reușind în același timp și să echilibreze deficitul de umanitate al soțului. În partea a doua aflăm și că românca nu poate pleca acasă pentru că bogătașa i-a dosit pașaportul, dar și că Remziye refuză să se înrăiască mai ales pentru că dezamorsează tentația de a urî veneticii încercând să afle adevărul despre ei.
Filmat de un operator român (Tudor Vladimir Panduru) și cu un român sound designer (Alexandru Dumitru), Saf aduce, la fel ca o altă coproducție turco-română recentă, Albüm (2016), cu o dramă din Noul Cinema Românesc, deși e mai puțin subtil și mai cuminte decât filmul lui Mehmet Can Mertoğlu.
Vox Lux
Al doilea lungmetraj al americanului Brady Corbet a avut premiera anul trecut la Veneția, unde debutul acestuia, The Childhood of a Leader, a fost distins în 2015 pentru debut și regie. Scris de Corbet împreună cu soția sa, Mona Fastvold, Vox Lux urmărește traseul unei vedete pop fictive, Celeste Montgomery, care a supraviețuit în copilărie unui atac armat. Filmul îi are coproducători executivi pe Natalie Portman (care împarte rolul principal cu adolescenta Raffey Cassidy) și Jude Law (care îl joacă pe managerul lui Celeste).
În esență, e vorba – la fel ca în filmul de debut (copilăria unui lider fascist), despre pactul faustian care îi permite unei adolescente nu să ușureze, cât să astupe temporar trauma suferită la 13 ani și să devină un monstru care se hrănește din viețile celor din jur. Lansată datorită unei melodii compuse împreună cu sora sa (Tracy Martin) și cântate la slujba de rememorare a victimelor, Celeste devine o vedetă pop prefabricată (la fel ca Lady Gaga în A Star Is Born) și doi mai ani târziu, prinsă în caruselul drogurilor și al alcoolului, rămâne gravidă după o aventură de o noapte. Acesta ar fi rezumatul primei părți, pretențios numită Actul 1 (carnagiul din liceu, impresionant construit, fusese Prologul). În Actul II o regăsim pe Celeste la 31 de ani, interpretată de Natalie Portman, în vreme ce fiica ei, Albertine, e jucată de tânăra actriță Raffey Cassidy (care fusese Celeste în primul act). E solicitantă pentru spectator această rocadă, plus că Stacy Martin, care rămâne în personajul surorii sacrificate pentru cariera lui Celeste, nu arată ca o femeie de aproape 35 de ani.
Întâlnirea cu o Celeste deja praf, care și-a tot reinventat imaginea publică epuizându-și complet umanitatea, e momentul care face ca filmul să înceapă să scadă. Natalie Portman e cu un picior în Lebăda neagră și cu celălalt în Sunset Boulevard (sau în What Ever Happened to Baby Jane?). Jocul ei intenționat strident e la fel de pretențios ca postura de narator a lui Willem Dafoe, chiar dacă te străduiești să pui rame și ghilimele și să citești printre rânduri. Melodiile pop compuse de australianca Sia fac și mai futil portretul acestui personaj devorat de propriii demoni, dar care rămâne din păcate nedezvoltat, incomplet și misterios pentru spectator.
Cel mai reușit element al filmului sunt imaginea pe 35 mm a lui Lol Crawley și deosebitul talent vizual al lui Corbet, care nu e echilibrat de la fel de multă profunzime sau de o deosebită amplitudine dramaturgică. Vox Lux e un film inegal care, la fel cu eroina, se îndepărtează cu fiecare minut de ceea ce ar fi putut fi.