Acum, că s-a isprăvit vara (cea mai frumoasă fiică a anului) și vin la rând trei nereușite, să privim în urmă și să constatăm: a fost bine pe drumul străbătut?
Înaintând implacabil în etate, acumulând frumoasă experiență de călător, făcând cele mai elementare raționamente, vara asta am ales să mă îndrept către țările nordice. Din vara anului 2019, m-am ales, deci, cu două țări pe care nu le cunoscusem până acum decât din legende: Danemarca și Norvegia.
Naturel simțitor la capriciile timpului probabil, degrabă umblător în izmană pe drum, m-am ferit de o combinată nordică. Am mai ajuns, totuși, cândva la bordul unui vas de agrement (tot în toiul verii) pe la Helsinki, prin Finlanda (și am văzut eu că e bine).
La Stockholm, în Suedia, însă, n-am mai avut ce face și am pus indispensabilii, așa că adevărul e că singurul motiv pentru care nu mă încumetasem încă în Danemarca și Norvegia era frica (irațională, sigur că da) de frigul tras la șale.
Uite că temerar însă anul acesta – gata! Am luat Copenhaga-n piept. Și bine am făcut (din nou). S-a constatat desigur că ne aflăm la aproximativ două sute de ani distanță (în urmă) de orașul Copenhaga. Suntem atât de departe încât e miraculos că, măcar formal, suntem parte din aceeași construcție europeană cu o țară ca Danemarca.
Mergi pe străzile din Copenhaga și plângi gândindu-te la orașul București (nu-l mai lăsați să se chinuie, așterneți peste el o carpetă cu Răpirea din Serai și lăsați edila să interpreteze un Asereje din buric, cu atenție, cât cade tencuiala!).
Plângi ca Tudor Vianu întors la gara noastră de nord tocmai de la Paris, izbucnind în lacrimi în timp ce rostea: E atât de urât! E atât de urât! (pentru mai multe detalii, citiți cărțile lui Ion Vianu).
Și apoi, Oslo. Oslo nu e Copenhaga, fără să fie însă neapărat mai puțin. Nu are cum să aibă eleganța și noblețea sa (în definitiv Norvegia și Danemarca au fost sute de ani într-o uniune care se conducea de la Copenhaga).
Oamenii din Oslo au – și mai mult – o înduioșătoare naivitate. Dacă îi aduci în Balcani nu știu, zău, cum s-ar descurca, cum ar șmecheri-o, cum ar merge și așa.
Și ca și cum nu ar fi de ajuns rușinea acumulată până la acest punct al textului vin și mai fac două mărturisiri vecine cu (auto) calomnia.
Cititori, sunt atât de necitit încât până la vârsta de treizeci și șase de ani nu citisem până la capăt nici o carte de Thomas Pynchon. Și nici de Céline!
Pynchon mai începusem, e drept, dar renunțasem, fiindcă mi se păruse că nu cunoaște limite în imaginație, că este – dacă nu vi se pare prea mult – excesiv în puterea imaginației sale. Mult prea mult. Abia acum, când cu nordicele astea, am citit eu Strigarea lotului 49 și am puterea să recunosc că până acum am greșit. Am greșit, da.
Cât despre Céline măcar atât știam: Călătorie la capătul nopții e o capodoperă, una dintre marile cărți ale primei jumătăți de secol XX. Dar mai știam și de pamfletele antisemite ale lui Céline. Și am evitat. Din nou am greșit.
Cu antisemitismul dumisale nu e nimic de negociat – e o prostie. Cu literatura lui Céline avem altă socoteală, însă. E un scriitor cu adevărat excepțional, îl pun alături de Knut Hamsun, norvegianul, și el scrântit întru nazism la bătrânețe. E uimitor cum oameni geniali ca dumnealor nu sunt, iată, scutiți de imbecilitate politică.
Știau bine ce știau vechii latini: să facem bine să nu ne mai mire nimic.