Dragă revistă,
Îmi ceri să scriu despre premiere cinematografice, dar tu nu știi că am fost în vacanță? Mai exact, tu ai fost în vacanță, în vreme ce eu, ca liber profesionist legat de glie, am continuat să lucrez pentru alții. Dacă n-am putut pleca pe nicăieri, m-am deconectat (cum se spune) citind cât s-a putut și uitându-mă otova la filme.
Cum s-ar părea că vacanța n-a fost suficient de lungă cât să nu mi se mai pară că a scrie cronică de film e ceva tot mai alienant, îmi fac încălzirea vorbind (în semn de protest) cât mai lacunar posibil despre titlurile pe care mi le amintesc. (Un prieten îmi scrie la sfârșitul fiecărui an și îmi spune aproape cu liniuță de la capăt lucrurile mai importante pe care le-a făcut. Îl invidiez pentru acribia lui.)
Deci:
My Dinner with André (Louis Malle, 1981) e printre primele în topul verii. Cel mai substanțial, deși un dialog de aproape două ore la o masă…
Columbus (Kogonada, 2017), curățel și foarte îngrijit vizual. Scapă de stereotipurile filmului independent american.
Certain Women (Kelly Reichardt, 2016), foarte bun pe zona de liniște (dramele vieții cotidiene șamd), deși te tot aștepți să se întâmple ceva nasol.
Pentru că am devorat biografia Kate Remembered de A. Scott Berg (am râs aproape la fiecare pagină; o să scriu despre ea într-o rubrică viitoare, ca să mai evit cronicile), am avut vreo săptămână Katharine Hepburn, în care dimineața citeam din carte, iar seara vedeam filme sau o ascultam pe Kate citindu-și propria carte de memorii (înregistrarea completă e pe YouTube). Așa am văzut Woman of the Year (George Stevens, 1942) și primul ei film, A Bill of Divorcement (George Cukor, 1932), plus unul din rarele ei interviuri TV (filmat în propria ei casă din New York), dar n-am avut totuși chef să revăd filme pe care le știam. Totuși, Kate rules!
De la ea am trecut la Spencer Tracy, care până acum nu mi-a spus mare lucru (tot timpul mi s-a părut născut bătrân, ca Jean Gabin), dar pe care în fine l-am descoperit grație filmelor cu Kate, așa că l-am văzut și singur în The People Against O’Hara (John Sturges, 1951), într-o seară când la București ploua cu grindină.
Am încercat să văd High Life (Claire Denis, 2018), dar n-am rezistat mai mult de 10 minute.
Am văzut cap-coadă Celle que vous croyez (Safy Nebbou, 2019) dar n-am înțeles de ce „Variety“ l-a lăudat.
Am evitat filmele horror, în continuare mi se face frică la ele. Mă tentau Us (Jordan Peele, 2019) și Suspiria (Luca Guadagnino, 2018), dar aștept vremuri mai bune.
M-am străduit de două ori să văd John Wick: Chapter 3 – Parabellum (Chad Stahelski, 2019) și de fiecare dată soarta a fost potrivnică. În schimb, Keanu Reeves e delirant în Destination Wedding (Victor Levin, 2018), o comedie pentru orice ocazie.
Am stat ca o școlăriță la cele trei ore de Sunshine (Istvan Szabo, 1999). Oare de ce?
The Highwaymen (John Lee Hancock, 2019) e un film la locul lui. Am constatat că îmi place Kevin Costner.
Am băgat la grămadă comedii mai mult sau mai puțin romantice și mai mult sau mai puțin cretine: Safe Heaven (Lasse Hallström, 2013), Otherhood (Cindy Chupack, 2019), What Men Want (Adam Shankman, 2019) și Long Shot (Jonathan Levine), dar numai ultimul avea niște insule de umor. Second Act (Peter Segal, 2018) avea tot ce doream în ziua respectivă: străzi din New York, interioare cozy și o poveste previzibilă care să nu mă enerveze. (Și criticii de film sunt oameni.)
Sorry To Bother You (Boots Riley, 2018) e conformist în anarhismul lui, dar reconfortant.
Am cărat o prietenă la cinema să ne râdem la o comedie cu Diane Keaton, dar Poms (Zara Hayes, 2019) e cel mai deprimant film din ultima sută de ani.
Pentru că în scrisorile lui D.H. Lawrence, citite vara asta, apărea și E.M. Forster, mi-am adus aminte că nu văzusem A Passage to India (David Lean, 1984). Guess what, mi-a plăcut.
În schimb, Never Look Away/ Werk ohne Autor (Florian Henckel von Donnersmarck, 2018) a fost groaznic. Nominalizat la Oscar pentru film străin!
Deși de multe ori stau până la sfârșitul filmelor doar ca să văd cum se termină, am văzut doar șapte minute din Red Joan (Trevor Nunn, 2019).
The Mustang (Claire de Clermon-Tonnerre, 2019) e OK. Matthias Schoenaerts promite (sau nu mai e cazul?).
Am mai văzut jumătate dintr-un documentar despre Tom Waits, dar era monoton (oricum, la Waits rămân tot la primele albume; vara asta am ascultat Closing Time în buclă). Plus niște documentare despre Claudio Abado, Arturo Toscanini, Simon Rattle și unul despre mai mulți mari dirijori (parcurgând eu o perioadă de fascinație dirijorală). Dacă mai sunt și alte titluri, nu mi le amintesc acum.
În fine, am fost ultima persoană care a văzut (și i-a plăcut) Cernobîl (Craig Mazin, 2019). Jared Harris e un superactor.
Acum putem să ne reconectăm la loc.