Mă bucur să aflu că astăzi mai există oameni interesați de grupări literare care au existat în Iași acum peste două decenii. Scriitoarea Ana Săndulescu chiar a studiat problema, căutând să intervieveze cât mai mulți membri ai cenaclurilor de atunci, prilej cu care i-am spus și eu povestea Outopos. Poveste care cred că poate stârni interesul unora și reluată aici:
A fost odată ca niciodată pentru mine o utopie care a început de pe băncile liceului, în timp ce mergeam pe jos din Copou până în Podu Roș, împreună cu prietenul și colegul meu de bancă Briscan Zara. O utopie pentru că, sincer, n-am crezut niciodată că o să se întâmple, ci doar că va rămâne o discuție plăcută. Amândoi visam despre cum o să înființăm noi un cenaclu literar când o să intrăm la facultate. Când am intrat, în ’94, am și început. Țin minte că la primele întâlniri eram între 5 și 10 oameni, printre care doi-trei de la Litere, unul de la Drept, unul de la Științe economice, vreo trei de la Medicină. Ne întâlneam săptămânal – miercurea, parcă – în fața Universității, căutam o sală liberă, spuneam povești și mai citeam din ce a scris fiecare, fără vreun program anume. Marea realizare din acea perioadă, dincolo de socializare, a fost când cineva (Claudiu Bîrliba, atunci informatician, azi fotograf) a reușit să scrie pe computer și să imprime într-un laborator de la Informatică textele tuturor oamenilor din cenaclul nostru. Când ne-am văzut textele imprimate pe hârtie A4, literele negre, cu fonturi mișto, ni s-a părut dintr-o dată că suntem mai serioși și mult mai buni decât eram, că putem ajunge departe.
Prin iarna ’94-’95 m-am întâlnit nu mai știu cum (auzisem cumva unii de alții) cu Codrin Dinu Vasiliu, student la Filosofie, care făcea parte dintr-un alt grup de studenți cumva ca noi și am hotărât să ne comasăm. Întâmplarea a făcut că și Codrin stătea în Podu Roș, iar planurile noastre au devenit și mai mari, tot mergând împreună pe jos din Copou spre casă: să facem un cenaclu pe bune, să avem întâlniri mai organizate, un program, să construim o asociație culturală, o revistă etc. Prin primăvara lui ’95, cred că eram deja vreo 20-30 de oameni care se întâlneau săptămânal, în mod constant… Am încercat atunci să frecventăm și cenaclul Junimea, dar eram destul de nemulțumiți de ceea ce se întâmpla acolo, lucru care ne-a unit și mai mult în dorința de a construi ceva alternativ. Cred că abia în iarna lui ’96 lucrurile au început să devină foarte serioase, când în gruparea noastră de la facultate au apărut deja oameni care au astăzi un nume în literatura noastră. Cred că atunci ne-am ales și numele Outopos – de la grecescul „fără loc“, cu trimitere jucăușă, evident, și la utopie ☺ – pentru că nu aveam un loc al nostru de întâlnire, ne întâlneam în fața Universității și căutam o sală liberă. Dar totul era frumos, utopic. La vremea aceea știu că afișele noastre promoționale erau desenate cu mâna și le trăgeam la xerox. Sau, un alt exemplu, țin minte că Lucian Dan Teodorovici a citit într-o ședință un roman întreg, trei-patru ore am stat și l-am ascultat cu toții, un adevărat happening. Tot atunci, ’96-’97, cred că am început să gândim revista „Outopos“, un adevărat exercițiu de profesionalizare pentru noi toți: cum se face un concept, cum se paginează, cum se redactează etc.
Un pas mai departe, practic, oficializarea Outopos-ului a fost atunci când ne-am întâlnit cu Mirel Cană, care era muzeograf la Casa Dosoftei, și ne-a oferit un loc bine știut de întâlnire și o susținere constantă pentru instituționalizarea grupării (consiliere în dezvoltarea asociației, revistei, editurii etc.). Din acel moment – prin ’97, până prin 2000 – cenaclul a început să fie frecventat mereu de oameni noi. Și în zilele noastre încă mai întâlnesc persoane care îmi povestesc că mă știu de la Outopos, că veneau la ședințe ca simpli spectatori, fără să fie interesați de a deveni scriitori. Unii dintre ei nici măcar nu activează astăzi în domeniul literaturii, dar își aduc aminte cu plăcere de acele vremuri (spre exemplu, îmi vin acum în minte nume care astăzi lucrează în televiziune, învățământ, armată, informatică sau medicină).
Vreo doi-trei ani, la cenaclul Outopos se adunau săptămânal, în medie, vreo 30-40 de oameni, dar au fost multe ședințe când sala din Muzeul Dosoftei se dovedea neîncăpătoare. Editura Outopos, care s-a lansat cu debutul lui Lucian Dan Teodorovici, în ’99, cred că a reprezentat consacrarea definitivă a grupării noastre. Imediat, în decursul unui an, a urmat debutul lui Dan Lungu în proză, al meu, al lui Codrin Dinu Vasiliu sau cărți semnate de O. Nimigean, Michael Astner, Șerban Axinte, Livia Iacob.
Cam asta ar fi pe foarte scurt povestea, subiectivă și cu posibile feste ale memoriei. Dacă cineva ar vorbi cu alți membri ai grupărilor noastre de atunci, ar putea să afle o cu totul alta. ☺