Cind am fost in faimosul parc Prater din Viena, m-am speriat nitel de senzatiile tari pe care le tot cautau puberii si adolescentii austrieci.
Eu, in schimb, ce rau faceam ca ma jucam – uneori cu sonorul dat la minimum – pe calculatorul personal, construind orase si cetati, ingrijind mai intii temple, apoi biserici, rezistind atacurilor barbare ale navalitorilor si contraatacind eficient, dar iertator? Nu aveam nici o placere sa omor, sa distrug, sa rad de pe fata pamintului virtual asezarile inamice. Ba chiar bucuria mea era crestinarea. Cu o legiune de preoti care ma costasera ceva aur, converteam pur si simplu adversarii, pina depaseam cuantumul de populatie ingaduit de Microsoft.
Problema a fost insa alta. Pe cit de cuminte, de gospodar si de diplomat eram in varianta mea pixelata, pe atit de nesabuit ma dovedeam cu timpul meu omenesc. Ore dupa ore pierdute cu migaloasele ostilitati, simbete si duminici consumate de o ambitie fara margini. Cred si azi ca nu merita sa joci nici un joc daca nu ai vointa de a-l cistiga. De a te confrunta cu cei mai buni in domeniu si a incerca sa-i faci praf. Jocul nu inseamna relaxare timpa, senzatie periferica a participarii visatoare, ci competitie pura, cu atit mai frumoasa cu cit e mai grea. Important e sa participi! ne invata profesori de bune maniere olimpice. Pai, de participat poate participa oricine. Care mai e atunci meritul personal?
Cistigam asadar lupta dreapta cu computerul mai intii la nivelul moderate. Ma perfectionam rulind competitia pina scoteam timpi ideali. Nu e totuna sa-i bati pe King Edward si pe King Alfred (monstruoasa coalitie) in sase ore sau in doua si un sfert. Apoi faceam acelasi lucru la nivelul hard. Deja gluma se ingrosa, situatia devenea problematica, uneori dramatica. Resursele erau greu de administrat, adversarii se inmulteau ca poporul chinez, in timp ce eu nu mai pridideam sa construiesc, sa intaresc ziduri, sa ating noi stadii de progres si civilizatie. Ba se termina pestele din apele marii (o timpenie, fie vorba intre noi: ce mare e aceea din care se termina bancurile de pesti?), ba se intuneca orizontul de la vasele de razboi ale inamicilor. Invincibila Armada avant la lettre si-o lua pina la urma pe coaja, dar cit efort ma costa aceasta punere la punct!
In fine, la ultimul nivel, hardest, a fost cumplit de greu. Adversarii erau atit de puternici, bine inarmati si ingeniosi in atacurile lor, incit rezistenta mea a fost una eroica, iar victoria finala, aproape senzationala. M-a costat noua ore din viata infringerea celor doi regi blestemati, fericitul eveniment producindu-se luni la ora sase dimineata, cind oamenii cumsecade se trezesc sa plece la serviciu. Recunosc ca am cam exagerat, dar n-am putut, pur si simplu n-am putut sa ma las infrint de o masina, cica, inteligenta.
Acum, racorit dupa zgomotul si furia intrecerii, pot sa trag linie si peste viciul numit Age of Kings si sa ma dedic, in sinul familiei, jocului Nu te supara, frate!…