Sunt cinic și nu mă mai mișcă nici să văd secolele arzând odată cu vechea catedrală, nu mă mai impresionează criminalii în serie, holera, moartea de inaniție a preșcolarilor din India, războiul din Sudanul de Sud, atenatele teroriste din Ierusalim și nici măcar păpușarii care distrează copiii între ruinele din Siria. Timpul și-a făcut datoria.
Am rămas un martor mai mult absent, la fel ca toți ceilalți. Am devenit ceilalți – infernul. Am umblat și eu prin lume purtând monoclu, un grăsan purtat de picioare subțiri, ca într-o pictură suprarealistă – sunt cu siguranță o arătare foarte bizară, nu ar fi de mirare să fiu confundat și eu cu însuși diavolul.
Am umblat prin lume și am constatat abolirea gândirii. Oamenii nu mai au nevoie să gândească pentru a supraviețui, nici măcar pentru a se îmbogăți, trebuie doar să urmeze cărările bătătorite și uneori să riște, e de ajuns puțin curaj și mult noroc, a apus epoca ideilor. Totul durează o singură clipă.
Ocolesc toate canapelele psihanaliștilor, nu trebuie să mă așez pe nici una ca să știu de ce urăsc fotografii și motocicliștii. Am fost mereu de partea albinelor.
Eram cu cortul în munți când am văzut prima dată un grup de adolescenți japonezi veniți în capătul nostru de lume să curețe în urma noastră gunoaiele. Ai noștri erau grași și frumoși și râdeau de adolescenții japonezi și cel puțin unul și-a făcut marea nevoie în mijlocul câmpului, să vină japonezii să i-l strângă, dacă tot sunt așa de proști.
Am făcut tot ce am putut să îmi uit copilăria și chiar am uitat-o. Îmi mai amintesc, ca prin ceață, curiosul caz al unei babe care s-a lăsat posedată trupește de un câine în curtea de lângă biserica popii Marcel, cred că a fost cel mai amuzant lucru îngrozitor care s-a întâmplat pe la noi. Și, desigur, mai e Pascal. Cred că atunci am învățat prima lecție din cinism.
Era aprilie, anul 1995, aveam cincisprezece ani, am auzit la radio că s-a împușcat Cobain. Două zile mai târziu, Pascal a sărit de pe liceul industrial, l-au găsit mort într-o baltă de sânge. Nu a lăsat nici o scrisoare de adio. Tatăl său era directorul liceului industrial și a cam luat-o razna.
Umbla prin casele tuturor elevilor pe care îi medita și verifica discurile și casetele audio. Dacă găsea Nirvana, începea iadul. Profesorul era înnebunit de o durere care nu i-a trecut niciodată, de atunci a tot așteptat să moară și nu a mai zâmbit niciodată. Era văduv și cu Pascal murind s-a rupt ceva în interiorul său, cum se rupe un arc într-o păpușă care nu mai e niciodată întreagă, deși nu știe să spună ce o doare. Doar se întunecă.
Profesorul și-a păstrat în pod zece ani costumul de înmormântare, fiindcă Pascal a fost un copil târziu, iar peste el trecuse deja toată viața.
Era ocupat cu ecuațiile lui și meditațiile și nu a fost niciodată atent la ce se întâmpla în jurul lui – nici nu a văzut când oamenii se predau unul după altul, fără rest, zeului-ban. Diavolul arunca din cer bancnote și oamenii se călcau în picioare ca în teatrul de varietăți din Moscova al domnului Bulgakov să apuce o hârtie.
Cred că profesorul și-a petrecut viața urându-l pe Dumnezeu, ceea ce este absurd, fiindcă Dumnezeu, spre deosebire de diavol, n-a existat niciodată.
Acum sunt barman în Paris de două luni, trăiesc fără rădăcini, plutesc prin viață, ca printr-un sos. Sunt doar un mecanism în drumul unor tineri spre nirvana lor. Le umplu paharele și aștept să îi văd transformându-se și uitând tot ce e de uitat în viețile lor.
Mi s-a povestit că într-o noapte profesorul și-a dat jos costumul de înmormântare din pod, s-a îmbrăcat cu el și a început să umble prin tot orașul vorbind cu fantoma fiului său. L-au înhățat și l-au dus la spitalul de nebuni, unde nu știu ce s-a mai întâmplat cu el.
Am plecat de acasă trei luni ca să am timp să privesc, notez totul în cap și într-o zi o să-mi spun punctul de vedere.
Viața e suma punctelor noastre de vedere. Singura poveste care merită să există e suma acestor puncte de vedere. Toate celelalte sunt false.
Umplu pahare și câteodată mă trezesc cotropit de invidie. Nu mai am nici o ambiție. În pauza de prânz mănânc pești și tot mă simt vinovat, chiar dacă știu, de la Cobain, că e ok să mănânci pești, fiindcă peștii nu au sentimente.