Am mai spus, sunt pasionat de folclor. Și găsesc în foarte multe culegeri de la începutul secolului trecut povestea Fârtatului și Nefârtatului (Fărtache și Nifărtache, în variantă din Moldova) care au făcut lumea împreună. Poveste care – spre mirarea mea – a dispărut total din folclorul contemporan, care păstrează totuși povești și de acum două secole. De aceea, am încercat să o înviez eu în două episoade literare, dar între timp mi-au ieșit trei. ☺ Acum, al doilea, continuarea din numărul trecut:
Până să deschidă Fărtache ochii, Nifărtache și-a ridicat un palat cât un munte, numai turnulețe și turnuri până la cer, tot din piatră și cu acoperiș din aur. O frumusețe! Apoi a prins să se învârtească pe lângă el cu pumnii în șold.
— Ce mai meșterești? l-a întrebat Fărtache.
— Uite, cât te-ai odihnit tu, eu mi-am clădit casă, dar nu pricep!
— Care-i baiul?
— Păi, cum intru eu în ea?
Și-atunci Fărtache a tăiat o ușă prin zid.
— Ahaaa! a zis Nifărtache, făcându-și semnul crucii și intrând în palat.
— Bun, și cum mama mă-sii (și de-atunci a rămas înjurătura pe lume) văd eu ce-i pe-aici? a întrebat Nifărtache, icnind înfundat dinăuntru, izbind cu unghia degetului de la copită într-o scară de piatră.
Fărtache a izbucnit în hohote de râs (și așa au apărut cutremurele), a croit ferestre în ziduri și a făcut să pătrundă lumina în palat. Apoi, trăgându-și sufletul din râs, a spus:
— Eu m-aș cam duce, că mai am și treaba mea. Descurcă-te în legea ta și lasă-mă în pace!
Și a plecat. Dar n-a putut avea pace cu Nifărtache.
Rămas singur, cum dădea, cum se întorcea, Nifărtache era numai cu mintea la cum să-l stârnească pe Fărtache.
S-a apucat și a făcut pe ascuns ditamai caleașca în mijlocul palatului, ca să nu o vadă tovarășul său până nu s-o preumbla mândru cu ea de-a lungul și de-a latul pământului. Dar nici n-o putea urni din loc. Și-atunci l-a chemat pe Fărtache la geam:
— Ce-are, de nu merge, că doar are roți?!
— Păi, cu roți pătrate vrei tu să meargă?
Și Fărtache a blagoslovit roțile să meargă de-a dura și să fie cum sunt și azi.
Dar degeaba, că pe urmă, altă belea, Nifărtache nu știa cum să o scoată afară, că nu încăpea pe ușă.
— Așa uși strâmte mi-ai făcut tu mie, ca să nu pot scoate caleașca încăpere?! s-a mâniat Nifărtache.
Fărtache l-a învățat cum se desface caleașca pe bucăți și s-o întregească la loc pe iarbă verde. Nifărtache s-a înhămat la ea și a început să alerge în toate colțurile pământului, doar-doar că ar crăpa de ciudă Fărtache de ce a meșterit el.
— Vai, vai, vai! Odihnită minte mai ai! Dacă ți-ai făcut caleașcă, apoi trebuia să faci și pe cineva care să tragă la ea, nu să alergi tu ca prostul cu hodoroaga după tine! a râs Fărtache.
De supărare, Nifărtache a făcut rachiu într-o gaură lăsată de copita lui, unde s-a adunat apă. Dar tot bea și bea și nu se îmbăta.
— Ce-are rachiul ăsta, de nu pot să mă-mbăt?!
Fărtache s-a dus și a blagoslovit rachiul să-l îmbete pe cel care l-o bea de-atunci înainte. Și Nifărtache a băut și s-a îmbătat și a fost oleacă vesel, că a putut face vioara, dar s-a apucat de plâns, când a văzut că nu cânta. Fărtache a scobit-o pe dinăuntru și a făcut-o să răsune frumos, iar Nifărtache a luat-o, a cântat o noapte întreagă la ea și a dănțuit după farmecele ei, până a căzut lat.
Trei zile a zăcut la pământ și de atunci s-a făcut mahmureala de după băutură dacă bei prea mult rachiu sau alte cele de îmbătat. (Iar pentru asta nici măcar Fărtache ori n-a vrut, ori n-a fost în stare să lase leac.)
(ultimul episod, în numărul următor)