Se face întuneric. Liliana, Elena, Carmen și Beatrice intră în scenă în exact această ordine și se așază pe niște blocuri. Blocuri butaforice, nu cumva să credeți că e vorba de patru Kingkoange.
Câteva proiecții anunță că primul cântec va fi despre ură, privită ca fenomen unificator al colectivității umane. Zdrang chitara, zbang cahonul plus încă vreo două trei zăngănele și femeile astea încep să se certe între ele, că ba nu le convine mașina de gunoi, ba că nu știu ce copii de la scara vecină trebuie alungați, în fine, un tămbălău general în care publicul râde de necazul lor. La final actrițele se pupă între ele cu scrâșnet de dinți. Nici un spectator nu este pupat, dar sper ca pe viitor să se ajungă și la asta.
Următorul moment este despre două case siameze, una tâmpițică și una roz. Optimism versus pesimism, una se bucură de aerul curat al periferiei, cealaltă zice că nu știu ce le lipsește. Pe final apare un personaj pătrățos nou, care, fără să aibă prea multe replici, le persiflează pe astea două.
Măi, și cum stăteam eu liniștit pe scaun, deodată o văd pe Liliana că pune mâna la șoldul stâng și numai nu țipă de durere. Am zis că na, asta a fost, i-a sărit femeii colul femural, gata piesa, chemăm salvarea, toată lumea acasă. Dar nu! Era un junghi închipuit și nu la șold ci la planetară. Păi de ce nu spui așa de la început? Liliana avea acum epiderma din tablă de zero cinci și insista să o credem că este un autobuz al rețelei de transport public intra orășenesc, dar nu din ăsta nou, ci unul scârțâitor și pârțâitor. Mulțumesc, eu cobor la prima.
De-a dreptul scandalos este cântecul despre corporatiști. Adică în loc să ne bucurăm că oamenii ăștia cheltuie bani și crește economia locală, hai să râdem de ei. Prezentați ca niște tipi triști, captivi ai unui sistem hrăpăreț, au drept singură consolare faptul că mereu apare câte un coleg mai trist decât sunt ei deja. Și vă garantez că erau câțiva în public, i-am recunoscut după privirea nedumerită de la cântecelul cu planetara, când numai nu s-au ridicat în picioare să întrebe ce-i ăla autobuz.
Finalul spectacolului este cumva emoționant. E despre bucăți de istorie împietrită pe aleile din parcuri. Statui care stau de vorbă cât e ziua de lungă, depănând amintiri de pe vremea când aveau carne pe ele. Și porumbei, mulți porumbei care nu știu să facă la oliță. Sau știu, dar uite așa, de-al dracului, fac pe statui, mai ales pe cele nou amplasate, cum ar fi cea a lui… dar nu mai bine mergeți voi să vedeți spectacolul?